sisif.ro | Cadoul intarziat - Gheorghi Gospodinov

Mergea, mergea pe strazile luminate, se oprea sub lampi, se uita absent la roiurile de fulgi, deschidea gura ca in copilarie si scotea limba sub picaturile intepatoare de ghiata. Pana la miezul noptii mai era o ora. Trecatorii intarziati nici nu se uitau la el - orasul se umpluse de vagabonzi si nebuni.
Mergea, cuprins de o bucurie stranie. Acest oras ii apartinea cu toate strazile sale, cu intersectiile bruste, cu magazinele ferite si capacele calde de canale. Ar fi putut face o intreaga topografiere pentru cei fara casa.
Trecuse un an si ceva de cand se scufundase in acest oras al vagabonzilor, care se marea cu trecerea timpului. Ii placea sa fie total anonim. Fara nici un fel de legaturi, fara nici un fel de obligatie.

Depasise magazinul de televizoare. Nu-i statea in obicei sa intarzie in fata vitrinelor. Tocmai daduse coltul cand ceva l-a oprit. Magazinul, bineinteles, era inchis, dar bine luminat, iar unul din televizoarele din vitrina mergea. Si ceea ce intrezari el cu coltul ochiului i se paru ciudat si cunoscut in acelasi timp. A incetinit pasii. S-a intors... La televizor se vedea aceeasi strada, in aceeasi seara, si el era in cadru. Omul de pe ecran isi scoase mana din buzunar impreuna cu el. O clipa se temu ca innebuneste din nou. Nu se mai privise de mult timp. Suba roasa, da, asta era suba lui, rupta exact acolo, putin mai sus de cot. A ridicat mana spre barba, nu stia ca crescuse atat de mult. Cel din televizor facu aceeasi miscare. Se trase un pas-doi mai in spate, figura de pe ecran parea ca se micsorase. Se apropie. Acum era in focus. Se apropie si mai mult, mai ca atingea cu nasul vitrina. Intregul ecran se umplu cu un nas putin incovoiat si inrosit de frig si cu o barba deasa. Se vedeau chiar si fulgii de pe ea. Se uita imprejur.

Probabil se apropia miezul noptii. Acest Revelion era mai special si aproape nimeni nu se vedea in jur. Nimeni nu facea poze. Nici urma de camere de luat vederi. Probabil se ascund undeva. Il filmeaza pe ascuns de dupa colt si glumesc pe seama lui. Si acum toti prin case dadusera drumul la televizor si glumeau pe seama lui. Acest gand il izbi. Il filmeaza! Cateva milioane ii urmaresc fiecare miscare si asteapta sa vada ce va face. Sa fuga? Oare or fi intr-adevar cateva milioane? Nu putea sa se dezlipeasca de acolo. Lipiciul atator ochi il tinea in fata televizorului. Avea impresia ca daca se indeparteaza putin, daca numai pentru o secunda iese din cadru, se va topi ca un fulger. Ceva oricum trebuia sa faca. Ochii aia asteapta. Infrigurat, incepu sa-si aranjeze hainele. Incerca sa-si inchida singurul nasture, desi stia prea bine ca nu va reusi pentru ca gaica era rupta si nasturele scapa de acolo. Fara voie isi netezi barba si isi trecu mana prin par. Ba chiar se intoarse putin spre dreapta ca sa-si ascunda ruptura din cot.

Binee... Daca au hotarat sa se distreze tocmai cu el in ultima noapte a secolului... daca n-au altceva mai bun de facut. Tocmai cu el. Niciodata, nici macar inainte, nu aparuse la televizor. Cei care apar pe ecran parca sunt dintr-o alta lume. Eh, intotdeauna ii invidiase pe ascuns pe cei care apareau pe ecran. Se gandise chiar si la ce le-ar fi spus daca l-ar fi oprit, asa, intamplator, pe strada, ca doar opresc pe toata lumea, si se gandise chiar si la ce l-ar fi intrebat. Sa zicem...sunteti multumit de viata din ziua de azi. Ei intreaba chestii de genul asta. Isi pregatise variante diferite de raspuns. Niciodata nu l-au oprit. Dar acum, in noaptea cea mai importanta, el e capul de afis al programului.

Si-i imagina - multi barbati si femei, camere calde, conversatii, copii misunand peste tot, bauturi, lumanari, brazi din plastic si floricele caramelizate. Si el, multiplicat in fiecare camin. Sa vorbeasca, sa inceapa mai repede sa vorbeasca, sa-i certe, sa-i injure groaznic, cum a injurat toata viata in gand.

Primul cuvant pe care l-a spus l-a uimit si pe el.
"Alo... E cineva?" Pauza. Tampenii... De la cine asteapta raspuns? Nu, nu, trebuie sa incerce altceva!
"Buna seara tuturor. Aceasta este ultima noapte a..." Mama, cum a intors-o, ca aia care citeau in fiecare seara stirile. Nu era chiar asa de usor. Dar toata incrancenarea lui se topi. Se uita in jur neajutorat. Poate nu e intamplator ca strada e goala, n-ar fi exclus ca totul sa fie un decor.
"Uitati, eu sunt... stau aici pe strada... nu stiu cine ma filmeaza. Cred ca e o greseala. Nu stiu cum sa va distrez. Daca sotia mea ma vede acum, adica fosta mea sotie... in general... nimic rau... sunt bine.
Acum ma voi relaxa si voi inventa ceva amuzant. Numai un minut. Puneti niste reclame intre timp."

Se intoarce cu spatele si scoate o sticluta din buzunar, o ridica, bea.
"Gata... Asa e mai bine. Oricum programele de Anul Nou sunt tampite. Pai, da, tampite! Cand eram mic vroiam tare mult sa intru in televizor. Era sa ma strecor acolo tocmai cand dadeau un film cu indieni si era cat pe ce sa raman acolo pentru totdeauna, in filmul cu indieni. Acum imi spun, bine ca nu am facut-o, pentru ca filmele cu indieni de fapt erau facute in RDG. Vi le amintiti? Contrafacute. Si sa raman toata viata intr-o minciuna... Nu ca altfel... Mi se pare ca am devenit cam trist pentru un revelion. Acum voi inventa un... Il stiti, bancul ala, despre barbatul care... a, nu, nu, asta nu poate fi spus la televizor. Dar pe ala in care doi gemeni isi vorbesc in burta mamei si unul spune: "Bai, ce voi fi eu afara? Cum va fi viata mea?" Ii e cam frica. Dar celalalt raspunde: "Pai, futu-i...", imi cer scuze, "cine sa-ti spuna? Nimeni nu s-a intors de acolo"... Ei, n-a fost prea amuzant.

Nici nu stiu cat e ceasul. Poate ca mai sunt doar cateva minute pana la 12 si voi acum asteptati discursul de Anul Nou...Dar nimeni nu vine. Si pe mine nu ma intrerup. Nu stiu... sa puna muzica. Sa vina presedintele aici. Eu vad nici macar o camera. Am citit undeva ca se poate filma tot din spatiu. Zboara vreo statie si te filmeaza, iar tu nici macar nu banuiesti. Crezi ca nimeni nu se uita la tine. Mergi sau incerci sa furi un ziar de la kiosc si ei te urmaresc si te filmeaza. Si noaptea pe intuneric vad. Au aparate de-astea... Unu' spunea ca si in WC trag cu ochiul, scuzati-ma. Daca nu va intereseaza pur si simplu opriti televizorul. Nu stiu pana cand trebuie sa vorbesc. Vine cineva sa ma inlocuiasca? Pe cuvant, nu stiu... Pur si simplu treceam pe aici. Chiar nu stiu ce sa spun. Sa salut pe cineva. Am numai o matusa batrana, sora lui tata, Dumnezeu sa-l ierte! Dar ea nu are televizor. Doamne, cum s-ar fi bucurat mama daca ar fi putut sa ma vada! Ah, mi-am amintit o poveste de Anul Nou. O sa ma asez aici pentru ca e foarte frig.

Cand eram mic, in fiecare an de sarbatori scriam cate o scrisoare lui Mos Gerila sa-mi aduca un aparat de fotografiat. Aveam un vecin care umbla toata ziua cu un astfel de aparat atarnat de o curelusa, facea poze la nunti. Vroiam si eu foarte mult unul la fel. Si asa ca scriam in fiecare an. Si ma duceam pe ascuns sa pun scrisoarea la posta, fara timbru, fara nimic. N-am primit aparat de fotografiat niciodata. Primeam pulovere, carti, minge, o data chiar si un pistol cu capse. Dar eu vroiam aparat de fotografiat. Asta vroiam. L-am si visat. Nu spuneam nimanui, dar asteptam. De la un timp puneam si timbre pe plicuri. Si tot nimic. Ceea ce iti doresti foarte mult nu vine niciodata. Insa nu-i chiar asa. Si e mai rau ca nu e asa. Intr-o iarna tocmai ma intorsesem din armata, uitasem si de aparat si de tot, ramasesem singur de Revelion. Aud batai in usa dar nu invitasem pe nimeni. Deschid iar acolo statea un Mos Gerila. Barba ii era dezlipita si i se vedeau pantalonii de sub manta. Dumneavoastra sunteti cutare? Eu sunt, spun. A bagat mana in sac si a scos de acolo un aparat de fotografiat intr-o husa de piele, cu o curelusa. Un Zenith din cele vechi. Identic cu cel pe care mi-l dorisem de mult. Mi l-a dat si a plecat. Stateam ca traznit. Am alergat dupa el sa-l intreb cine-l trimite, dar deja disparuse. Daca nici asta nu e o minune... E, poate pomenisem cuiva despre aparat, in armata sunt tot felul de smecheri si poate l-au trimis ca sa faca o gluma. Cadoul insa a ajuns. Zece ani mai tarziu. Zece ani... Era atat de nedrept. Atat de nedrept! M-am asezat si am plans, am plans... si nu stiam de ce plang. De ce n-am primit eu aparatul asta acum zece ani? De ce il am acum? Ce sa fac cu el? Daca nu se intampla ceva pe loc asa cum vrei tu, mai bine pe urma sa nu se mai intample. Iata, si acum... o intreaga viata nimeni nu se uita la tine, daramite sa te filmeze, si tocmai de Anul Nou..."

Pocniturile si artificiile de pe balcoane venira neasteptat si ii intrerupsera discursul. El intelese ca a inceput noul secol, dar nimeni nu venea sa-l schimbe. Era obligat sa continue. Avea o misiune. Vantul devenise mai tare, zapada nu mai cadea linistit, facea varteje pe trotuare. El deja nu mai vorbea, pur si simplu statea si se uita in ecran, dadea chip celuilalt de dinaintea lui, avea grija de el asa cum ai grija sa nu se stinga focul.
Dimineata, singurul televizor care mergea din vitrina, din acelea pentru reclama, cu camera video inclusa, transmitea un om ghemuit, cu ochii larg deschisi. Pe strada, in fata magazinului nu era nici un suflet viu.