Kathleen Ferrick Rosenblatt a susţinut un doctorat în literatură comparată la Universitatea din Connecticut şi este autoare cărţii Rene Daumal, au-dela de l’horizon, apărută la Paris, în 1992. Peste şapte ani, o ediţie a acestei cărţi, revizuită şi adăugită, vedea lumina tiparului şi în limba engleză, la New York, cu titlul Rene Daumal, The Life and The Work of a Mystic Guide. Ea a ţinut, de asemenea, numeroase conferinţe despre viaţa şi opera lui Rene Daumal la Londra, Paris, Vancouver, Montreal, San Francisco. Admiraţia sa pentru opera lui Daumal derivă, în bună măsură, şi din faptul că, asemenea poetului, filosofului şi misticului francez, Kathleen Ferrick Rosenblatt are preocupări multiple: este artist, jurnalist, activist politic, dar şi întemeietoarea primei universităţi de acupunctură din America şi creatoarea unui tratament bioenergetic bazat pe ştiinţa şi tradiţia hindusă şi chineză.

Fragmentul de mai jos, intitulat „Rene Daumal văzut din Statele Unite“, este extras din volumul René Daumal ou le perpetuel incandescent. Etudes, temoignages, documents inedits, coordonat de Basarab Nicolescu şi Jean Philippe de Tonnac, apărut la editura Le Bois D’Orion, în 2008. volumul grupează, în prima sa parte, contribuţiile la colocviul Centenarului Rene Daumal, organizat de Basarab Nicolescu la data de 16 martie 2008 şi avându-l ca moderator pe Jean Philippe de Tonnac.

În cursul tuturor acestor ani petrecuţi cu studiul operei lui Rene Daumal, am remarcat că, în ochii celor care îl cunosc, este ori total negru, ori total alb; este ignorat în totalitate sau este „divinizat” şi adorat. Nimic nu se află între aceste două atitudini. În Statele Unite, nu se cunoaşte decât Muntele Analog, tradus de Roger Shattuck, mare admirator al lui Daumal. Pentru a vedea cât de cunoscut este în America de Nord, am intrat în contact cu scriitori cunoscuţi şi am constatat că unii dintre ei îi cunoşteau opera. Am întâlnit de asemenea adepţi ai Învăţăturii lui Gurdjieff, care sunt cei mai înfocaţi admiratori ai lui Daumal. Mulţi mi-au vorbit despre el, adresându-i elogii edificatoare şi evocând influenţa lui asupra vieţii lor. De exemplu: actualul „poet laureat” din Statele Unite, Charles Simic, este un mare cititor al lui Daumal. În anii 60, el urma Învăţătura, şi îl citea mult. Poetul editor George Quasha a publicat poeme ale lui Daumal în anii 60’ şi poeme ale lui Roger Gilbert-Lecomte în anii 80’. Am descoperit zece teze universitare despre Daumal, inclusiv în Canada.

Au fost realizate mai multe reprezentaţii teatrale ale Muntelui Analog. Acestea au fost puse în scenă de grupuri de discipoli ai Învăţăturii lui Gurdjieff, la San Francisco în 1986, la Los Angeles în 1991 şi în Alabama în 2006. Laurence Saccarow, conducătorul departamentului de teatru al Universităţii Columbia din New York, a lucrat la o producţie profesionistă a Muntelui Analog. Scenariul îi aparţinea lui Susan Prindmarrow, trebuiau să participe actori precum David Strathern şi pe scenă urmau să fie creaţi munţi holografici. În 2005 a fost realizată o prezentare preliminară de către Rubin Museum, un muzeu de artă asiatică. Aceasta a fost filmată de cineastul Al Maysles. Din nefericire, Laurence Saccarow a murit de leucemie înainte de a apuca să finalizeze acest proiect. Societatea Gurdjieff din Massachussets a organizat în iunie 2008, la Harvard Square din Cambridge o reprezentaţie teatrală a poemului în proză „La Guerre Sainte”, scris de Daumal în 1940, momentul în care germanii invadau Franţa.

După apariţia cărţii mele despre Rene Daumal, am făcut un tur de librării în mai multe oraşe, precum faimoasa City Lights Bookstore din San Francisco şi centrele Gurdjieff (la New York, Los Angeles, Boston, Montreal, Quebec, Vancouver, Londra şi Paris). În toate aceste locuri, publicul a fost mişcat de întinderea înţelepciunii sale şi de amploarea studiilor sale, el cunoscând adevărurile primordiale cele mai ezoterice, încă din adolescenţă.

Se pare că ingredientele din care a fost construit acest om remarcabil – formula daumaliană – constituie exact lucrurile spre care aspiră tinerii de astăzi – un amestec eclectic de spiritual, mistic, intelectual, filozofic, psihic, dar şi de activism politic, muzică, artă şi religie, mai ales momentan. O atitudine iconoclastă şi antiburgheză, amestecată cu ironie. Daumal căuta o cale practică, exerciţii pentru a-şi disciplina voinţa şi spiritul. Această rigoare este puţin prezentă la contemporanii noştri, care nu ştiu să se disciplineze decât în vederea unui avantaj material. Cea mai mare parte dintre adepţii New Age cred că meditaţia serveşte numai pentru a te calma şi a te consola. Rigoarea este atât de deficientă în cultura noastră, încât ultimele vestigii ale disciplinei nu mai există decât în domeniul militar, pentru că este nevoie de un program riguros ca să înveţi bine să ucizi. Păcat că nimeni nu ne învaţă să ne antrenăm muşchii mentali şi emoţionali într-un scop ceva mai nobil.

Daumal a descoperit concepte de evoluţie interioară singur, foarte devreme în tinereţea sa, chiar înaintea studiilor în India, şi mult înainte de a-l întâlni pe Gurdjieff. Şi-a deschis o cale prin intermediul renunţării şi al negării egoului. Foarte devreme, el a avut viziuni ale lumii de dincolo – această experienţă dificilă pentru omul obişnuit de a-şi simţi fiinţa în mod esenţial ca fiind energie pură, spirit pur. În tinereţea sa, în ciuda îndrăznelii sale în gimnastică şi chiar a interesului pentru lumea naturii, dovedit de colecţia sa de insecte, a acordat multă importanţă viziunilor sale şi abordării intelectuale şi nu a ştiut să îşi unească cei trei centri: intelect, emoţional, corporal. A mers până departe pe propriul său drum spiritual şi a descoperit singur mari adevăruri, mai ales importanţa de a se trezi în momentul prezent. Dar încă nu ştia să îşi integreze corpul în acest proces. În 1977, când m-am întâlnit cu mai multe persoane care-l cunoscuseră pe Rene Daumal, prietenul său Philippe Lavastine mi-a povestit că într-o zi i se plânsese că nu era decât un cap fără corp. Rene desenase atunci un balon la capătul unei sfori şi strigase: „Uite! Asta e tot ce sunt.” A recunoscut că-i lipsea ceva.

Având exemplul dansatorului Uday Shankar şi datorită Învăţăturii, a fost încurajat să locuiască într-adevăr în corpul său, bineînţeles fără să se ataşeze de exterior. Lucra pentru a-l integra. Datorită mişcărilor de dans create de Gurdjieff şi dezvoltate şi de Jean de Salzman, care a fost probabil cel mai constant maestru al lui Daumal din întreaga sa viaţă, el a început să-şi dea seama că trupul este un templu sacru, cum spune creştinismul, că dacă ştim cum să îi folosim mecanismul, devine cea mai puternică rachetă a noastră. Doamna de Salzman mi-a spus că Daumal devenise mai fizic, mai musculos, chiar mai masculin, după anii de învăţătură, în ciuda privaţiunilor şi a tuberculozei care se agrava. Ea a subliniat că, exceptându-l pe domnul Gurdjieff, Daumal a fost omul cel mai remarcabil pe care l-a întâlnit vreodată în viaţa sa.

Dacă disecăm toate aspectele paradoxale ale lui Daumal, pentru a tăia firul în patru, ne îndreptăm de la esenţa sa şi de la frecvenţa personală şi unică pe care o transmitea Daumal, de câmpul său de energie, care a fost sursa sa creatoare. De exemplu: ceea ce pare mai ales să îndepărteze unii cititori de poezia lui Rene Daumal este suferinţa sa în faţa abisului neantului. Dacă privim este privit în mod superficial, pare că s-a scufundat în noroiul negativităţii şi că a fost asfixiat de moarte. Dar, aceste imagini extraordinare reflectă starea bachelardiană care îi era proprie. Pământul, greaţa, setea de infinit, reprezentată de soţia sa, Mama-Moartă care îl hrănea. Acestea sunt imagini poetice în acelaşi timp foarte terestre şi foarte cosmice.

Mulţi preferă râsul său în faţa Ridicolului. Ei da! Umorul daumalian este cu totul special! Pentru Daumal, ca şi pentru Michelangelo, nu exista decât extaz sau agonie; ori era într-o stare de beatitudine, izvorul de inspiraţie al artei sale, ori reintra în partea obişnuită a axei intelect/emoţie, ceea ce îl lăsa nesatisfăcut şi divizat de o percepţie prea exigentă a lui însuşi, şi din cauza faptului că nu se considera demn. Totuşi, în Învăţătură, el a asimilat un echilibru mai degrabă zen între stările extreme, a învăţat să-şi depăşească angoasă pentru a transforma într-o ardere a deşeurilor negative – efortul de a rămâne prezent, ceea ce poate să creeze o energie pozitivă. A putut să scotocească în străfundurile corpului său pentru a găsi energia enormă şi explozivă a fiecărui atom. Transformarea negativităţii este cea mai valoroasă lecţie a lui Daumal şi a lui Gurdjieff; ea este sursa noastră inepuizabilă de energie. Mesajul lor de „a sacrifica suferinţa”, prin mijlocul, conform lui Gurdjieff, „eforturilor constante şi a suferinţei intenţionate”, părea foarte modern, în avans chiar faţă de noi, chiar dacă modul său de a prezenta lucrurile mi se pare uneori prea auster.

Daumal a crescut fără religie; părinţii săi nu i-au oferit nici o referire la sacru, care să îi permită să asimileze forţe stranii pe care le percepuse din copilărie. În adolescenţă, a respins el însuşi religia instituţionalizată, pentru a căuta marile căi originare. Dar, cel puţin, a recunoscut importanţa grupului spiritual: necesitatea de a avea un maestru şi co-discipoli în jurul său, pentru a nu rămâne un yoghin izolat. Atunci când a putut să urmeze o cale practică şi să îşi utilizeze talentele, viziunile sale au fost fixate de greutatea unui corp bine legat de pământ.

Deoarece Doamna de Salzmann şi Rene se îngrijeau cu ajutorul acupuncturii, cred că ei ar fi aprobat cercetarea mea actuală în acest domeniu. Rămân în Învăţătură şi pe calea spirituală a lui Daumal. Pentru a încheia, mi-ar plăcea să citez aceste câteva rânduri din Taittiriya – Upanishad care m-au impresionat cel mai mult:

„Savoarea (gustul conştient al Vieţii în clipă)

Poate fi găsită în fiecare suflu –

Dacă o cauţi.

Cine ar inspira şi cine ar expira dacă acest eter nu ar fi Bucuria;

Bucuria este cea care este însăşi zeitatea (sau ea însăşi),

Excitantul esenţial al Savorii“.

Acesta este mesajul vechii Indii, şi cred că şi al lui Daumal.