Numele tău la început de toamnă

Aşa dispari tu.

Mere galbene lasă urme în frunzele putrezite.

Bondari beţi de cidru

Se lovesc de rănile deschise în piele

Ca de o iarnă.

Dacă ploaia întunecă scoarţa copacilor

Cât de dureros vei tânji după adâncul padurii

După o piele de lup

Până când îţi va flutura din ciotul degetelor

Numele

Şi vei renunţa

* 

Umblă până când eşti altcineva.

Umblă până când nu eşti nimic,

lovitura unui topor sunând a moarte

printre copacii acoperiţi de muşchi.

Fărâmiţează-ţi numele în buzunar,

ultima bucată de pâine.

Împrăştie literele una câte una.

Când păsările le vor găsi pe toate,

va fi prea târziu.

Acum însă mai e timp, încă,

să te întorci, câtă vreme literele

strălucesc sub lună

ca nişte ferestre îndepărtate.

* 

Stai în faţa oglinzii întunecate a numelui tău

şi aprinde silabele una câte una,

ca pe chibrituri,

lasă-le să ardă până la degete,

să-ţi brăzdeze noaptea:

chipul tău în lumină, zâmbind,

apoi îngrozit,

apoi un fel de animal

Elegie pentru limbaj

Ploua des.

Aplecate, ramuri de fag curgeau din lumea albă.

Când era vânt, şoptea vâscul

pentru sine, înfăşurat în teorii.

Când nu era vânt, cuvinte

roiau în jurul gurilor noastre,

ca muşte în jurul unei răni.

Ce fel de lucruri am vazut pe vremea când ţineam un jurnal să-ţi arăt


Bărbatul de la masa din colţ
se ridică să-şi ia încă o porţie,
lasă o grămăjoară de oase de pui în urma sa.
Fata care serveşte dă din cap,
dezaprobator, un mic sunet bosumflat
pentru ceafa lui roz,
şi strânge un rând de platouri.
Bărbatul goleşte în grabă

tejgheaua cu desert,
aduce o farfurie cu biscuiţi,
încă una cu tort de ciocolată
în sos de cireşe.

Aş putea explica totul
dacă ai fi aici:
gura este un pântec
în care sufletul se poate ghemui
singur în orice mulţime.
Tortul este bun în toate accidentele sale,
nu are nevoie să-şi aroge meritul la esenţă.

Mă întreb dacă o să-l văd mai târziu,
plângând în parcare,
uitându-se la cer
cu lacrimile în lumină.
Tu ţi-ai întoarce chipul,
eu însă vreau să ştiu totul.

Cad petale de liliac
pe piatră.
Nu eşarfa-i.

Mierla

În picioare, tăcut, la marginea câmpului,
numărând din nou micile eşecuri ale devoţiunii
care îl condamnaseră la această tăcere - 
până când fu atâta linişte şi o mierlă se aşeză aproape, 
îi sări pe picior. Vibraţia greutăţii ei de o clipă,
înainte ca el să se mişte imperceptibil, făcând-o să-şi ia zborul,
ochiul ei altfel, de nepătruns.
El se preface că lumea l-a atins o clipă.