Peisaj de iarnă - Anita Desai

Femeia stă în faţa frigiderului, cu copilul în braţe, şi arată înspre fotografiile pe care le-a lipit pe suprafaţa albă de email, poză după poză, rostind numele oamenilor din ele. E un joc la care apelează adesea ca să mai treacă vremea, acele lungi perioade de timp pe care le petrec singuri împreună. Copilul împunge o fotografie cu degetul lui scurt şi rozaliu, mama zice:

„Acolo e tati, în maşina nouă!“ sau

„Susan şi verişorul Ted la prima lui zi de naştere“ şi

„Bunica lângă bradul de Crăciun!“

Instantaneele sunt viu colorate şi sărbătoreşti, ca nişte bucăţele de paiete sau confeti. Abundă de zâmbete şi tórturi aniversare, brazi de Crăciun, străluciri metalice de maşină nouă, pajişti de un verde aprins, case albe.

 „Taaa-tiii!“ strigă copilul.

„Suuu-saaan!“

Culorile vii îl fac să zâmbească. Pe mamă o bucură jocul; copilul ei învaţă numele membrilor familiei. Devine astfel unul de-al lor.

Băieţelul întinde stângaci mâna spre o fotografie care e aproape complet albă, cu numai câteva umbre de gri care să scoată în evidenţă formele şi contururile. Sunt două siluete acolo, ambele îmbrăcate în haine albe ca zăpada ce le acoperă umerii, lăsându-le vizibile doar cefele, albe şi ele; două siluete care stau lângă acelaşi frigider alb, în aceeaşi bucătărie văruită în alb, în faţa unei ferestre ce dă spre albul de afară. Cele două femei privesc pe fereastră, nu înspre aparatul de fotografiat, ci la zăpada care cade prin dreptul geamului şi care acoperă copacul golaş, gardul de lemn şi pămânul, oferind privirii un peisaj alb în care aproape par a se fi integrat. Aproape.

Degetul roz al copilului împunge fotografia albă. Mama nu spune nimic: pare redusă la tăcere, de parcă s-ar fi alăturat şi ea celor două femei, şi, împreună, s-ar uita pe fereastră, dintr-o bucătărie albă înspre o lume albă. Cumva, poza aceea impune tăcere, creează tăcere, la fel ca zăpada.

Copilul lasă şi el degetul jos, îşi aşază căpşorul pe umărul mamei, şi cască. Zăpadă, tăcere şi somn: fotografia albă l-a învăluit în somnolenţă, este învins de somn. Mama îl ţine în braţe şi îl leagănă, mutându-se de pe un picior pe altul. Îi place apăsarea capului său pe umăr, şi îl aşază protector sub bărbie. Se învârte înspre fereastră ca şi cum le-ar vedea pe cele două femei acolo, topindu-se în amurgul verde al unei seri de vară. Şopteşte înspre părul negru al copilului:

„Ma şi Masi – Ma şi Masi împreună.“ 

 

„Două?“ Beth îşi întoarse capul pe pernă şi se holbă la el peste ramele ochelarilor, aşezând cartea pe care o citea pe domul format de pântecul ei sub pătura albastră.

„Două bilete? Pentru cine?“ Din câte ştia, Rakesh nu avea tată, mama lui era văduvă.

„Pentru mama şi pentru mătuşa mea“, zise el cu o voce joasă, aproape ursuză, stând în pijamale pe marginea patului şi frângându-şi degetele. Era întors cu spatele, iar umerii îi erau căzuţi. Din cauza diferenţei de fus orar, trebuise să sune în satul din India la miezul nopţii.

„Mătuşa ta?“ Beth deja se răstea. „De ce trebuie să plătim şi vizita mătuşii tale? De ce trebuie să vină şi ea la naşterea copilului? Nu mă descurc cu atâţia vizitatori în casă, Rakesh!“

El se întoarse încet, iar ea văzu că avea inele negre sub ochi. În alte circumstanţe ar fi fost tentată să întindă un deget şi să atingă inelele acelea mari şi albăstrii, ca nişte vânătăi, dar acum simţii cum se încordează la gândul că urma să aibă nu doar un musafir, ci doi, două străine din trecutul lui Rakesh care aveau să le invadeze casa. Nu ar fi trebuit să îl lăse pe Rakesh să o invite nici pe mama lui la naşterea copilului. I se păruse de la bun început o idee stranie, arhaică, dar acum devenise de-a dreptul bizar.

„De ce amândouă? N-am invitat-o decât pe mama ta, insistă ea.“

În mod normal, Rakesh s-ar fi grăbit să zâmbească, să-i spună cuvinte liniştitoare, şoapte de alinare. Păruse agitat de când rămâsese însărcinată, îngrijorându-se mai uşor de lucruri pe care ea le considera parte a unui proces natural. Dar vedea că nu despre asta era vorba, altceva îl făcea să rămână gânditor şi tăcut pe marginea patului, în pijamale, şi să-şi frământe mâinile.

„Ce s-a întâmplat?“ întrebă ea ascuţit, dându-şi jos ochelarii şi întorcând cartea cu faţa în jos.

 „Ce s-a întâmplat?“

El se ridică şi dădu din cap, încercă să zâmbească şi nu reuşii. Apoi îşi ridică picioarele şi se întinse lângă ea în pat privind-o cu aceeaşi expresie gânditoare, fără, de fapt, să o vadă. Întinse mâna şi încercă să-i mângâie tâmpla. Asta o enervă: era atât de clar că urma să-i ceară ceva, o rugăminte dificilă. Se încordă, gata să refuze. Nu trebuia să-i ceară nimic în starea în care se afla. Doi musafiri, două străine – într-un astfel de moment!

„Spune-mi“, îi ceru ea hotărât.

Aşa că el începu să-i spună.

„Amândouă sunt mamele mele, Beth“, spuse el. „Am două mame“.

 

 

Nu erau decât trei ani între ele, şi ei făcuseră diferenţa. Asha se născuse prima. Tatăl fusese atât de încântat încât nici nu-i trecuse prin cap că ar fi trebuit să aibă un fiu. O aszârlea în sus, o prindea în braţe şi îşi înneca faţa sub bărbia ei scoţând sunete gâlgâitoare ce o făceau pe fetiţă să izbucnească în hohote de râs. Totul îl încânta: că avea pielea deschisă, că era dolofană şi că avea părul creţ. Îi plăcea ca soţia să o îmbrace pe copilă în rochiţe înflorate, cu volănaşe, şi să îi aşeze panglici în păr. Iar pentru femeie era o bucurie şi o uşurare că el era aşa încântat de fiica sa: situaţia ar fi putut fi complet diferită, dar el susţinea că „O fiică frumoasă e o podoabă la casa omului“.

Aşa că Asha crescu conştientă că era o podoabă şi o bucurie pentru părinţi. Nu ezita niciodată să ceară jucării sau dulciuri, să se urce în poala părinţilor sau să stea în mijlocul unei adunări ca să cânte sau să ţopăie.

Când se născu Anu, trei ani mai târziu, lucrurile se schimbară. Deşi tatăl se apleca să o mângâie pe creştet, şi deşi nicio vorbă de-a sa nu trădase vreodată dezamăgire, aceasta plutea totuşi în aer. Fetiţa Anu (oamenii nici măcar nu-i reţineau numele întreg, ceva mai solemnul Annapurna) era înfăşurată în ea ca într-un scutec opresiv, iar printre primele lucruri pe care le auzi fuseră şuşotelile bătrânilor familiei, care nu se abţineau de la a-şi exprima deschis dezamăgirea. Şi chiar dacă mama o strângea la piept şi o apăra de ei, Anu simţii că se afla într-o poziţie defavorabilă. Cel puţin aşa ai fi zis privind-o crescând. Deşi stătea tot timpul pe lângă sora mai mare, agăţându-i-se de poalele fustelor, urmând-o peste tot ca o umbră - iar Ashei îi făcea plăcere să aibă pe cineva atât de complet sub control -, rămânea totuşi ceva ezitant, speriat şi neîncrezător în paşii ei, în mişcări şi în vorbire. Totul în fiinţa ei trăda sfiiciune.

În timp ce Asha se dovedi o gospodină înnăscută, care se alătura mamei la gătit, spălat, şters praful şi la toate celelalte treburi ale casei, legându-şi chunni-ul [1] după urechi cu o agrafă, suflecându-şi mânecile kammez-ei [2]  şi apucându-se să frământe coca, sau să macine condimentele, sau să întindă, plină de energie, coca pentru chappati [3], Anu se arătă mai degrabă a fi un trist caz de incompetenţă. Reuşii să se ardă la mână în timp ce prăjea pakora [4], întârzie prea mult la măcinatul de chilli, încât mama îşi pierdu răbdarea şi o dădu la o parte, şi se dovedi prea plăpândă ca să care o întreagă găleată de apă de la fântână, fiind nevoită să ducă doar jumătate de găleată odată. Când casa era plină de musafiri şi domnea o larmă generală, Anu încerca să se retragă şi să se facă nevăzută, întorcându-se doar când era chemată – ca să fie certată zdravăn pentru a se fi sustras de la muncă.

„Ia-o pe sora ta ca exemplu“, era mereu îndemnată, iar ea îşi ridica timidă privirea plină de admiraţie către Asha.

Obişnuită cu purtarea sorei, Asha îi făcea cu ochiul şi îi strecura în mână snack-uri sau dulciuri pe care le pierduse prin absenţă. Se dezvoltă între ele un anumit soi de înţelegere, consolidat de un lung şir de complicităţi.

Mai târziu se născură în familie şi fii, iar tensiunea din relaţia părinţilor cu fiicele se diminuă. Tatăl, binevoitor, le permise amândurora să meargă la şcoală.

„Ce-i rău în asta?“ îi întreba el pe criticii mai în vârstă ai acestei decizii neobişnuite. „În zilele noastre e bine ca fetele să fie educate. Cine ştie, poate într-o zi vor lucra într-un birou... sau o bancă!“

Dar nimic de genul acesta nu se întâmplă. O întreagă altă generaţie avea să se nască şi să se maturizeze înainte ca vreo fată din acel sat din Punjab să devină funcţionar într-un birou sau lucrător într-o bancă. Asha şi Anu petrecură câtiva ani în şcoala locală, unde purtau kameez albastre de bumbac cu chunni-uri şi tenişi albi, şi unde stăteau în bănci şi învăţau alfabetul şi numerele Punjabi. Aici s-ar fi zis că balanţa se înclinase în partea opusă, căci Ashei şcoala i se păru teribil de dificilă, încercările de rezolvare a exerciţiilor de adunare şi scădere, eforturile de a citi lecţiile din manualele ilustrate tocite o făceau agitată şi nervoasă, pe când Anu îşi descoperi o nebănuită supleţe a minţii, care jongla cu numerele dovedind o agilitate de căprioară, şi care galopa sprinten printre litere. Asha îi arunca sorei priviri disperate, dar nu o deranja câtuşi de puţin când Anu îi prelua tema şi o aşternea pe foaie cu scrisul ei frumos. Anu fu lăudată când scrise eseuri pe teme precum „Vaca“ sau „Festivalul meu preferat“ – dar, vai, cel din urmă avea să fie şi ultimul, pentru că în acel moment Asha împlini cincisprezece ani, iar familia îi găsi un soţ şi o mărită, în timp ce Anu trebui să rămână acasă ca să îşi ajute mama.

Soţul Ashei era un bărbat corpolent, nu tocmai tânăr, dar asta nu conta, pentru că era proprietar de pământ şi de turme. Avea o mustaţă cu vârfurile îndoite şi purta turban, iar Anu fu îngrozită pentru sora ei când îl văzu prima oară; află însă mai târziu că teama ei fusese nejustificată: era un bărbat amabil şi binevoitor care îşi adora în mod clar soţia tânără şi vioaie, cu ochi strălucitori şi limbă iute, şi care era generos atât cu ea cât şi cu familia acesteia. Vocea îi era neaşteptat de suavă şi melodioasă, şi nu rareori îi încânta cu cântecele sale pe musafiri sau pe participanţii adunărilor săteşti. Asha –care avea o mulţime de talente, dar niciunele artistice – stătea pe ciuci şi cu capul în mâinile împodobite cu inelele şi brăţările pe care i le dăruise el, şi îl privea cu admiraţie.

De multe ori o invitau pe Anu să locuiască cu ei. Asha realiză că se obişnuise atât de mult cu prezenţa surorii, încât nu mai putea sta fără ea. Poate i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi avut copii, dar, deşi născuse de mai multe ori, bebeluşii ori se năşteau morţi, ori mureau la puţin timp după naştere, niciunul supravieţuind mai mult de câteva zile. Asta creeă un sentiment de deşertăciune într-o casă confortabilă şi plină de abundenţă, iar Anu deveni arţăgoasă şi nemulţumită, chipul şi gesturile părând a i se fi impregnat cu un soi de amărăciune, în timp ce soţul deveni predispus la depresie, un lucru pe care nimeni nu l-ar fi crezut posibil înainte. Anu îl surprindea adesea şezând într-un fotoliu la capătul verandei, sau sus pe acoperişul plat în serile reci, de unde îşi privea, plin de melancolie, moşia, până în zare, unde se profilau pe cer spirala albă şi domul auriu al templului Sikh. Încredinţase supravegherea muncilor de la fermă unui superior de încredere, iar el se retrăsese în inactivitate, ceea ce o exasperă pe Asha, care vâna orice prilej de a se angaja cu vigoare în orice fel de muncă, şi care considera că un bărbat ar trebui să procedeze la fel.

După încă o sarcină pierdută, Asha abandonă depresia cu o fermitate îndârjită pentru a participa la pregătirile pentru nunta - aranjată de părinţi -  a lui Anu cu un funcţionar dintr-un oraş învecinat, un tânăr ursuz şi taciturn, cu dinţi mari şi mâini pe care le freca necontenit una de alta. Anu, ca toate miresele, îşi ascunse faţa şi lacrimile pe tot parcursul nunţii, iar Asha, ca toate femeile, o consolă şi o încurajă.

În mod neaşteptat, tânărul nepromiţător care clipea în spatele ochelarilor şi care abia reuşea să îngăime o propoziţie odată, nu arătă nicio şovăială atunci când veni vorba de a deveni tată. Nici Anu, aşa de plăpândă şi de sfioasă, nu se dovedi a fi în vreun fel incapacitată ca femeie sau mamă – pruncul său se născu fără dificultăţi, un băieţel dolofan, cu părul negru şi obrajii roşii, care ţipa lacom după lapte, dădea din picioare şi apuca cu mâinile atât de evident destinate supravieţuirii şi succesului.

Părinţii erau încântaţi de copil, dar încântarea lor nu se putea în niciun fel compara cu fascinaţia Ashei şi a soţului acesteia pentru bebeluş. Erau captivaţi: acela era copilul la care visaseră dintotdeauna, copilul speranţelor şi viselor lor destrămate. Anu se întinse în pat şi privi spre Asha, care îl ridica pe Rakesh în braţele ei mari şi moi, îl legăna şi îl săruta, apoi spre soţul acesteia, care luă la rândul lui în braţe bebeluşul învelit în şalul roz croşetat de Asha şi începu să îi cânte încet. Fu impresionată şi recunoscătoare pentru competenţa Ashei, la fel de pricepută cu copiii cum era în prepararea untului sau a dulciurilor. Rămase în pat şi îşi lăsă sora să se ocupe şi de ea şi de copil – o lăsă să-i prepare băuturi speciale din lapte, migdale şi zahăr de palmier servite în pahare înalte de metal, să aibă grijă ca bebeluşul să fie fericit şi mulţumit, să-l maseze cu ulei de muştar, să-i dea să bea - dintr-un recipient de argint -  câte o înghiţitură de lapte îndulcit, să-l gâdile până îl făcea să râdă.

Soţul lui Anu privea stingherit, prea speriat să îşi ţină în braţe propriul copil: creaturile mici îl speriau, nu ezitase niciodată să lovească violent cu piciorul vreun căţeluş sau vreun pisoi, numai ca să-l îndepărteze. Anu se ridica doar ocazional din pat, ca să facă unele gesturi materne timide, dar, în cele din urmă, renunţă şi la acestea, unul după altul, întâi lăsând-o pe Asha să îmbrace băieţelul, apoi renunţând la orice încercări de a-l îngriji şi lăsând-o pe Asha să îl hrănească.

La cea mai mică urmă de îmbolnăvire – de fapt, copilului îi dădeau dinţii acum, ceea ce cauză o durere de stomac – Asha îl înfăşura în păturică şi îl ducea acasă, promiţând:

 „Îl voi aduce înapoi imediat după însănătoşire. Tu mergi şi odihneşte-te, Anu, nu ai dormit, pari şi tu bolnavă.“

Când, după o săptămână, Anu merse ea însăşi să îl aducă înapoi, îl zări din nou pe soţul Ashei stând în fotoliul de pe verandă, de data aceasta însă transfigurat. Îl ţinea pe băiat pe genunchi şi îl sălta murmurând un cântec de leagăn, iar ochii îi străluceau la fel de vivaci ca cei ai copilului. În loc să-şi ia băiatul înapoi, Anu rămase nemişcată, bucurându-se de privelişte. Când, în sfârşit, o observă, bărbatul corpolent cu turban o privi radiind:

„E un prinţ!“ zise el, „şi, într-o zi, va avea toate terenurile mele, toate animalele, ferma de lapte, fabrica de zahăr, totul. Va creşte ca un prinţ!“

Prima zi de naştere a lui Rakesh urma să fie sărbătorită în casa Ashei – „O vom face cu stil“, zisese ea, dezvăluind cât de puţin credea că Anu şi soţul ei ar fi fost în stare să facă la fel. Pregătirile începură cu câteva săptămâni înainte. Urma să aibă loc un ospăţ pentru întregul sat. Avea să fie tăiată o capră şi pusă pe grătar, iar femeile nu mai pridideau cu pregătirea dulciurilor şi a delicateselor pentru care se cheltuise fără rezerve. Soţul Ashei se asigurase personal că aşa urma să se întâmple. Plecase să vâneze potârnichi pentru masa festivă, pornise la drum înainte de răsărit pe câmpurile deja dogorind, şi strigase înapoi către femei să pregătească focul pentru când avea să se întoarcă.

Acelea îi fuseseră ultimele cuvinte – să pregătească focul.

„Ca şi cum ar fi ştiut“, plângea mama Ashei, „că ce urma să aprindem era rugul funerar“.

Se pare că avusese loc un accident. Arma de vânătoare se descărcase din greşeală, iar glonţul îi străpunsese umărul şi un plămân. Murise din cauza pierderilor de sânge. Festivitatea pentru micuţul Rakesh nu mai avu loc.

Ştiind că singurul lucru care ar fi putut-o alina pe Asha era prezenţa copilului în braţe, Anu îşi stăpâni impulsul de a sugera să îl ia acasă. Plănui, la început, să-i lase copilul sorei mai mari, acum văduvă, doar prima lună de doliu, apoi prelungi termenul la două, chiar trei luni. Când soţul, tachinat de familie pentru incapacitatea de a-şi impune statutul de cap de familie, îi ordonă să ia copilul înapoi acasă, Anu fu surprinsă să se audă răspunzând:

„Lasă-l. Asha are nevoie de el. Noi putem face alţi copii dacă vrem.“

Casa le era goală şi îmbibată de melancolie – dintotdeauna fusese un loc aspru, un ansamblu de camere înguste în bazaar [5], privat de lumina soarelui şi de aer – dar ea şedea în întunecimea de acolo făcând haine pentru fiul ei care creştea, cu o chunni trasă pe cap, un adevărat portret al resemnării pe care soţul nu reuşea să-l tulbure decât foarte rar, cu accese de violenţă.

După astfel de ieşiri nervoase mergeau în vizită la băiat, cu cadouri, iar Rakesh ajunse să-şi privească părinţii ca pe o mătuşă şi un unchi veniţi în vizită, care-i ofereau dulciuri şi jucării cu un aer necăjit şi rugător. Nimeni nu-şi aminteşte când începu să-i strige Masi şi Masa. Pe Asha o striga deja Ma: era în mod vizibil rolul ei.

Anu fusese convinsă că aveau să vină şi alţi copii. Îşi dorea o fiică de data asta, simţind pe undeva că o fată avea să îi semene mai mult, şi că avea astfel mai multe şanse să rămână la ea. Dar Rakesh îşi sărbători a doua şi a treia zi de naştere în casa Ashei, şi nici un alt copil nu apăru. Soţul lui Anu păru descurajat şi plin de resentimente, iar familia acestuia se transformă într-un cor de voci zeflemitoare. Rămânea până târziu la birou; existau zvonuri – ajunse rapid la urechea lui Anu – că ar fi început să joace jocuri de noroc şi să consume droguri, în timp ce altele susţineau că ar fi fost văzut în zone ale oraşului în care oamenii respectabili nu mergeau niciodată. Zvonurile nu o tulburară prea mult: relaţia lor era o furişare nocturnă ce nu supravieţuia niciodată dimineţii. Evident însă că se îngrijoră atunci când începu să pară bolnav, când îi apărură pe corp furunculi şi eczeme, când stările febrile deveniră foarte dese, şi îl îngriji în stilul ei obişnuit, sfios şi uşor nepriceput. Familia bărbatului interveni, preluând îngrijirile şi criticând-o pentru eşecurile ei ca soră medicală, dar starea lui se înrăutăţii treptat, şi bărbatul muri cu puţin înainte de cea de-a cincea zi de naştere a lui Rakesh. Familia acestuia se plânse vehement, acuzând-o pe ea de înrăutăţirea stării bărbatului, chiar dacă ei îl îngrijiseră. Femeia îşi făcu bagajele – totul încăpu în acelaşi geamantan în care îşi adusese lucrurile ca mireasă, şi în care nu mai adăugase nimic de atunci – şi merse să locuiască cu Asha – şi cu fiul ei.

 

 

În întuneric, Beth realiză că acum ea era cea care îl mângâia pe Rakesh pe tâmplă, în timp ce el stătea întins în pat cu mâinile încrucişate pe piept, holbându-se în tavan.

„Deci femeia pe care o strigi Ma – ea e, de fapt, mătuşa ta, nu mama ?“ întrebă Beth.

Rakesh scoase un oftat lung.

„Am crezut întotdeauna că e mama.“

„Şi mătuşa e, de fapt, mama ta? Când ţi-au spus adevărul?“

„Nu ştiu”, recunoscu el. „Am crescut ştiind – poate că se vorbea despre asta în sat, dar când eşti mic nu-ţi pui întrebări. Accepţi pur şi simplu“.

„Dar mama ta adevărată nu ţi-a spus niciodată? Sau n-a încercat să te ia de acolo?“

„Nu“, exclamă el. „Tocmai asta e, Beth. Nu a încercat – mă dăruise sorei ei, din dragoste, din compătimire atunci când i-a murit soţul. Nu a încercat niciodată să strice relaţia pe care o aveam cu ea. A făcut-o din dragoste“, încercă el să explice din nou, „dragostea pe care o simt două surori una faţă de cealaltă“.

Beth, spre deosebire de Rakesh, avea o soră. Susan. Se gândi la ea acum, la viaţa ei alături de un soţ şomer, un pierde-vară, într-o rulotă undeva în Manitoba, cu o şleahtă de copii. Gândul de a-i preda ei copilul era atât de bizar că o făcu să pufnească de indignare.

„Eu nu mi-aş da copilul lui Susan pentru nimic în lume“, declară ea, luându-şi mâna de pe tâmpla lui şi aşezându-şi-o pe burtă.

„N-ai de unde ştii, nu poţi prezice... ce s-ar putea întâmpla, de ce-ai fi în stare..“

„Ba bineînţeles că ştiu“, zise ea, mai tare. „Nimic, nimeni, nu m-ar putea determina să fac aşa ceva. Să-mi dau copilul altcuiva?!“ Vocea îi deveni ascuţită, iar el se întoarse pe-o parte şi închise ochii, ca să-i arate că nu voia să mai continue conversaţia. Ea îi înţelese gestul, dar însistă.

„Dar nu se certau niciodată? Nu existau neînţelegeri legate de felul cum erai crescut? Nu aveau păreri diferite despre cum ar trebui să fii crescut? Ştii, eu i-am spus lui Susan“.

El oftă din nou.

„Nu aşa se petreceau lucrurile. Se înţelegeau. Ma avea grijă de mine – gătea şi mă hrănea, mă punea să stau jos pe o rogojină, iar ea se aşeza în faţa mea şi mă hrănea cu mâna ei. Şi ce bine gătea! Beth, ţi-ar plăcea atât...“. Îşi întrerupse propoziţia, realizând că exagera, că deja se comporta copilăreşte. „Iar Masi“, îşi reveni el, „ea mă ducea de mână la şcoală. Seara, aprindea lampa şi mă punea să-i arăt cărţile. Mă ajuta cu temele – şi învăţa odată cu mine. Îi place să citească Beth, ca şi ţie“, reuşii el să zică cu ceva mai multă încredere.

„Dar nu deveneau geloase una pe alta? Una pentru că cealaltă gătea pentru tine şi te hrănea, şi alta pentru că cealaltă te ajuta la lecţii? În definitiv, făceau ceea ce nu putea cealaltă.“

El îi prinse mână pe pătură, ca să o oprească din vorbit.

Nu aşa se petreceau lucrurile“, zise el din nou, şi atunci şi-ar fi dorit ca ea să tacă, astfel încât el, în linişte, să-şi poată aminti curtea împrejmuită cu zid de cărămidă, pompa care împroşca apă proaspătă de la cişmea, foşnetele făcute de vite în timp ce se hrăneau cu nutreţ în grajduri, oala cu lapte proaspăt adusă de lăptar la uşă, cuptorul scund de pământ pe care mama sa – mătuşa – punea o oală în care amesteca în semi-întunericul înfumegat al dimineţii, făcându-i ceai, porumbeii de pe căpriorii acoperişului, uguind, o pană plutind în aer, în cădere...

„Ei bine, presupun că le voi cunoaşte pe amândouă, atunci – şi voi afla singură“, zise Beth oarecum aspru, şi stinse grăbit lumina.

 

(va urma)

 

 

[1] Eşarfă lungă purtată pe cap, confecţionată din mătase, bumbac sau şifon.

[2] kammez sau salwar kameez este o cămaşă lungă sau tunică cu pantaloni purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei în India şi în alte ţări arabe.

[3] Lípie indiană făcută din grâu nedecorticat.

[4] Specialitate indiană sau pakistaneză în mai multe varietăţi, care constă în învelirea în făină şi prăjirea în mult ulei a unor ingrediente precum pui, cartofi, ceapă, vinete, linte, spanac, conopidă, amestecate cu chilli şi alte condimente.