Kawakami Hiromi s-a născut în Tokyo, în 1958. A absolvit Universitatea Ochanomizu, Facultatea de Biologie. În 1994, debutează cu volumul de nuvele Dumnezeu, din care face parte şi această nuvelă. A obţinut numeroase premii, printre care Premiul Akutagawa pentru Călcat pe şarpe, şi Premiul Tanizaki pentru Geanta profesorului, o poveste de dragoste între o femeie de treizeci de ani şi un profesor de şaptezeci.

 Pană de urs

Invitată de urs, am ieşit la o plimbare. Ne-am dus până la malul râului, la vreo douăzeci de minute de mers pe jos. Mai fusesem acolo la începutul primăverii, ca să mă uit la becaţine[1], dar era pentru prima dată când mă duceam în sezonul călduros, aşa, cu mâncare la pacheţel. De fapt, era mai degraba o drumetie, nu o plimbare.

Ursul, exemplar masculin ajuns la maturitate, era foarte mare. Se mutase de curând la numărul 305, al treilea apartament de lângă mine. Dupa ce s-a mutat, a oferit tuturor vecinilor de pe etaj câte zece cupoane de hikkoshi-soba[2], obicei rar întâlnit în ultima vreme. Mi s-a părut foarte drăguţ din partea lui. Fiind urs, probabil că trebuie să fie foarte atent cu cei din jur.

Dupa conversaţia pe care am avut-o când am primit soba, am aflat că nu eram complet străini.

- Sunteţi cumva din orasul cutare? M-a întrebat ursul după ce a văzut pe uşă plăcuţa cu numele meu.

Am răspuns că da. Mai de mult, ursul îi rămâsese foarte îndatorat unui oarecare domn al cărui bunic era viceprimar în oraşul respectiv. Eu şi viceprimarul avem acelaşi nume de familie. Tot discutand, a reieşit că viceprimarul era văr de-al doilea cu tata. Nu eram convinsă că asta ne lega un vreun fel pe mine şi pe urs, dar el, adânc emoţionat, povestea tot felul de lucruri folosind cuvinte de genul „legătură”. Din felul în care a salutat lumea în momentul mutării şi din felul în care vorbea, dădea impresia unui urs de pe vremuri.

Am plecat cu el la plimbare, sau, mai bine zis, în drumeţie. Nu prea mă pricep la animale, aşa că nu ştiu dacă e urs negru, maro sau malaezian. Să-l întreb în faţă mi s-a părut nepoliticos. Nu-i ştiam nici numele. L-am întrebat cum să îi spun, şi, după ce s-a asigurat că nu e niciun urs în jur, mi-a spus:

Acum nu am niciun nume, iar dacă şi în continuare voi fi singurul urs de pe aici, nici de acum înainte nu va fi nevoie să am vreun nume. Ca apelativ îmi place „Tu”, cu literă mare. Când îl pronunţaţi, să vă gândiţi nu la pronumele „tu”, ci la „Tu”, cu iniţială. Dar vă rog, spuneţi-mi cum doriţi.

Chiar părea un urs dintr-o altă epocă. În plus, îi plăceau discuţiile în contradictoriu.

Drumul spre râu o ţinea de-a lungul unui câmp de orez. Era pavat, şi, din când în când, mai trecea câte o maşină. Toate încetineau în faţa noastra şi ne ocoleau. Din sensul opus nu venea nimeni. Era foarte cald. Nici pe câmp nu erau oameni care să muncească. Picioarele ursului călcau pe asfalt. Se auzea, vag, doar zgomotul regulat al paşilor săi.

- Nu ţi-e cald? Am întrebat.

- Nu mi-e cald, dar dacă merg mult pe asfalt obosesc puţin, a răspuns ursul.

Însă nu mai e mult până la râu, aşa că sunt bine, mulţumesc de întrebare, a continuat el.

Apoi, foarte atent, a zis:

- Dacă vă este cald, putem să ieşim pe autostradă şi să ne oprim la un restaurant.

Eu aveam şi pălărie, şi sunt rezistentă la căldură, aşa că am refuzat, dar poate el chiar ar fi vrut să se odihnească puţin. O vreme, am continuat să mergem în linişte.

Curând, sunetul apei din departare a început să se audă mai tare. Am ajuns la mal. Multă lume înota sau pescuia. Am pus lucrurile jos, şi m-am şters de transpiraţie cu un prosop. Ursul, cu limba scoasă, respira cu greutate. Tot stând aşa, s-a apropiat de noi un grup de trei persoane, doi bărbaţi şi un copil. Purtau toţi costume de baie, iar dintre cei doi bărbaţi, unul avea ochelari de soare la ochi, iar celălalt avea agăţat de gât un tub pentru alimentare cu aer in timpul scufundarilor.

- Tati, uite un urs, a spus copilul în gura mare.

- Da, ai dreptate, a răspuns cel cu tubul.

- Un urs!

- Da, aşa e. Un urs.

- Un urs, un urs!

A repetat asta de mai multe ori. Cel cu tubul a aruncat o privire înspre mine, încercând să-mi vadă reactia, dar la urs nu s-a uitat. Bărbatul cu ochelari de soare doar stătea nemişcat, fără sa spună nimic. Copilul a tras ursul de păr, l-a lovit cu picioarele, iar la final a strigat: „Bang!”, i-a tras un pumn în burta, şi apoi a luat-o la fugă. Cei doi bărbaţi l-au urmat agale.

- Ce să zic…

- Copiii nu au nicio vină, a spus ursul după un timp.

Eu am continuat să tac.

- Există tot felul de oameni. Dar copiii sunt toţi nevinovaţi.

Zicând acestea, s-a îndreptat către malul râului înainte ca eu să apuc să răspund.

Peşti mici, mărunţi, înotau. Senzaţia apei reci pe faţa înfierbântată era foarte plăcută. Daca te uitai cu atenţie, observai că peştii înotau în susul şi în josul râului pe o porţiune delimitată. Părea că respectau limitele unei suprafaţe exacte, dreptunghiulare, lungi şi înguste. Oare acel dreptunghi era teritoriul peştilor? Şi ursul fixase apa cu privirea. Ce vedea oare? Oare ce e în apă se vede la fel prin ochii unui urs ca şi prin ochii oamenilor? Deodată, ursul a intrat în apă, împrăştiind cu stropi. S-a oprit în mijlocul râului, a băgat mâna dreaptă în apă, şi a prins un peşte. Ar fi putut prinde deodată cam o treime din peştii ce înotau de-a lungul malului.

- Cred ca v-ati speriat puţin, a spus ursul după ce a ieşit din apă. Ar fi trebuit să cer permisiune înainte să intru, dar mi-au luat-o picioarele înainte. E mare, nu?

Mi-a arătat peştele. Aripioarele stăluceau în lumina soarelui. Oamenii care pescuiau gesticulau spre noi şi discutau ceva. Se pare că ursul era chiar priceput.

- Vă ofer acest peşte ca amintire a acestei zile.

Spunând asta, a deschis plasa pe care o ţinea. Din pânza pe care a scos-o, s-a ivit un mic cuţit şi un fund de tocat.

Folosind cuţitul, a tăiat cu dexteritate peştele, l-a sărat cu sarea pregatită dinainte, şi l-a aşezat pe o frunză.

- Daca îl întorc de câteva ori pe o parte şi pe alta, până vine vremea să ne întoarcem, va fi un numai bun peşte uscat.

Era un urs priceput la toate.

Aşezaţi pe iarbă, am mâncat ce ne adusesem la pachet, în timp ce priveam râul. Ursul a servit o baghetă franţuzească cu pate şi ridichi, iar eu orez cu umeboshi[3], apoi, după masă, am mancat amândoi câte o portocală. Dupa ce terminasem, ursul a spus:

- Dacă nu vă deranjează, îmi puteţi da mie cojile de portocală?

A luat cojile şi le-a înfulecat în grabă, cu spatele la mine.

S-a dus să întoarcă peştele pe partea cealaltă, a spălat cu grijă cuţitul şi fundul de tocat, le-a şters, apoi a scos un prosop din plasă şi mi l-a înmânat.

- Puteţi să îl folosiţi când dormiţi după-amiaza. Eu o să mă plimb puţin în jur. Dacă doriţi, vă pot cânta un cântec de leagăn, a spus cu toată seriozitatea.

I-am răspuns că pot adormi şi fără cântece de leagăn. Dezamăgit, a luat-o în susul râului.

Când m-am trezit, umbra copacului se lungise, iar alături de mine dormea şi ursul, întins. Nu întinsese niciun prosop sub el. La râu nu mai rămânseseră decât câteva persoane. Toţi pescuiau. După ce l-am acoperit pe urs cu prosopul, m-am dus să întorc peştele pe cealaltă parte. Acum nu mai era unul singur, ci trei.

- A fost o plimbare plăcută, a spus ursul în faţa apartamentului 305, în timp ce scotea cheia din plasă. Mi-aş dori să mai am parte de asemenea ocazii şi altă dată.

Eu am încuviinţat din cap. Apoi i-am mulţumit pentru peştele uscat, iar el a dat energic din mâini, răspunzând:

- Pentru nimic.

- La revedere, am dat eu să plec, dar ursul a continuat:

- Aaa…

M-am uit în sus la el aşteptând să continue, dar a tăcut, fâstâcit. Era într-adevar un urs mare. A scos un sunet, ururu, din gât, şi părea foarte ruşinat. Când vorbea, pronunţia era la fel ca a oamenilor, dar când scotea sunete dezarticulate sau când râdea, pronunţia era cea specifică urşilor.

- Aş putea să vă îmbrăţişez? A spus ursul. Aşa e obiceiul în patria mea, atunci când te desparţi de o persoană. Bineînţeles, dacă nu vă deranjează…

Am încuviinţat.

Ursul a făcut un pas înainte, şi-a deschis braţele, şi le-a pus în jurul umerilor mei, şi apoi şi-a apropiat obrazul de al meu. Mirosea a urs. A făcut la fel şi cu celălalt obraz, îmbrăţişându-mă cu şi mai multă putere. Trupul îi era mai rece decât mă aşteptasem.

- M-am simtit foarte bine. E ca şi cum m-aş fi întors dintr-o călătorie într-un ţinut îndepărtat. Fie ca Dumnezeul urşilor să vă binecuvânteze. Şi incă ceva: peştele uscat nu ţine mult, aşa că vă rog să îl serviţi astă-seară.

M-am întors în apartament, am prăjit peştele, am făcut o baie, şi, înainte să mă culc, am scris puţin în jurnal. Am încercat să îmi imaginez ce fel de dumnezeul e dumnezeul urşilor, dar nu am reuşit. Am avut o zi bună.