XLI
Prea dulci greşeli ce-n libertate cresc,
De sunt vreodat` absent din al tău piept,
În farmec şi în vârstă te-ntâlnesc,
Cum ţine-n mers ispita calea-ţi drept.

Ai suflet blând, deci eşti mereu curtat;
Şi eşti frumos, deci trupul ţi-e dorit;
Şi când femeia-mbie, ce bărbat
Va părăsi-o până-i cucerit?

Vai mie, dar’! Puteai un gând să-mi laşi,
Să-ntorci splendoarea-ţi din prostesc avânt,
Purtând în al ei freamăt ai tăi paşi
Să-ncalci senin un dublu legământ:
Al ei faţă de mine, trup ispititor;
Şi-al tău faţă de mine, suflet trădător.
 

XLII
C-o ştii a ta nu e tot chinul meu,
Şi totuşi sincer i-am purtat iubire;
Că eşti al ei, aici mi-e plânsul greu,
Un gol care mă roade în simţire.

Amanţi nelegiuiţi, vă dau iertare:
Iubire-i porţi pentru că doru-mi ştie,
Şi de-al meu drag servindu-şi ea cătare,
A ta se vrea pentru că drag mi-eşti mie.

Dacă te pierd, câştigu-i al ei doar;
De-mi scapă ea, de gâtul tău s-a prins;
Vă întâlniţi, şi eu nu am habar,
Şi pe-al meu dor o cruce mi-aţi întins.
Dar eu cu tine suntem unul, ştii;
Deci, ea numai pe mine m-ar iubi.

XLIII
Când somnul vine, ochii-mi văd mai clar,
Că ziua-ntreagă spre nimicuri cată;
Dar când adorm, spre tine-n vis tresar,
Lucind închişi prin noaptea-ntunecată.

O umbră între umbre strălucind,
Mă-ntreb cum oare chipul tău târziu
S-ar lumina în plină zi, lucind
Mai mult decât stinşi ochii mei te ştiu!

Ce fericiţi, zic, ochii mei ar fi,
Să te admire ziua fremătând,
Cum noaptea-nchişi doar umbra-ţi pot privi,
N-adâncă bezna ochilor dansând.
Zile sunt nopţi, pân` ce-n priviri mi-apari,
Şi nopţi sunt zile când în vis răsari.
 

XLIV
De-ar fi esenţa cărnii mele gând,
Distanţa crudă-n cale nu mi-ar sta,
Că-n ciuda ei aş tot umbla, trecând
Din depărtate zări în lumea ta.

N-ar mai conta că pasu-mi şezământ
Pe ţărm străin de tine-şi dobândi;
Sări-ar gândul apă şi pământ
Imaginându-şi unde te-ar găsi.

Dar ah! Mă frânge gândul că nu-s gând,
Zări lungi să dovedesc când eşti plecat,
Ci doar pământ şi apă întrupând,
Răscumpăr timpu-n jeluit oftat.
Nimic mai bun din trupu-mi nu vădesc
Doar lacrimi mari, semn jindului firesc.
 

XLV
O adiere şi-un fior aprins,
Oriunde-aş fi, mereu te însoţesc;
Sunt gândul meu şi doru-n veci nestins
Din pieptu-mi mut, ce nu prea zăbovesc.

Când aste elemente iuţi dispar
Purtând spre tine al iubirii sol,
Din patru, viaţa mea, cu două doar,
Coboară-n moarte, sub tristeţi domol;

Până când viaţa întregire-şi are
Prin revenirea celui mândru sol,
Ce chiar acum întors din drum apare,
Al tău senin purtând în vorbe gol.
Aflând, zâmbesc; apoi, deloc senin,
Ţi-l retrimit, şi trist pe loc devin.

XLVI
Crâncen război au ochii cu-al meu piept,
Cum să-şi împartă cucerirea ta;
Ochii-mi spre piept ţi-ar ţine calea drept,
Pieptu-mi spre ochi de-a curmezişu-ar sta.

Pieptu-mi susţine că în el trăieşti -
Un colţ ferit de-al ochilor cleştar -
Pârâţii neagă, spun că nu-ţi găseşti
Decât în ei al frumuseţii har.

E-nscris ca să decidă titlul
Un sfat de gânduri, adunat de zor;
Şi hotărât redă verdictul -
Pieptului parte, parte ochilor:
Rămâne-nfăţişarea-ţi ochilor,
Iar dorul tău al pieptului decor.

XLVII
Ochiul şi pieptu-mi ligă şi-au tocmit,
Şi unul către altul parte-şi ţine.
Când ochiul de-o privire-i hămesit,
Sau pieptul plin se-năbuşă-n suspine,

Cu al tău chip mi-e ochiul răsfăţat,
Şi la ospăţ invită al meu piept;
Poftit de piept mi-e ochiul altădat`,
Şi-n gânduri de iubire-i frate drept;

Deci, fie-n al tău chip ori n-al meu dor,
Plecat de-i fi, alături încă-mi eşti;
Cum gândurile-mi n-ai să-ntreci în zbor,
Încă le am, şi-alături le-ntâlneşti;
Sau, dacă dorm, doar chipul tău lucind
Mi-aprinde pieptul, piept şi ochi cinstind.

XLVIII
Ce grijuliu am fost când am plecat
Fiece fleac sub cheie de-am pitit;
În voia sorţii nu le-aş fi lăsat
Când lacătu-i mai sigur, m-am gândit!

Dar cum odorurile-mi fleacuri ţin,
Tu, pace sfântă, azi durere-mi pari,
Tu, cel mai drag şi al meu unic chin,
Rămas-ai pradă plebei de tâlhari.

În niciun chivot să te-nchid n-am vrut,
Doar de nu eşti, deşi simt eu că eşti,
În răpitoru-mi piept galant ţinut,
Unde revii şi pleci precum doreşti;
Răpit de-acolo chiar vei fi, mă tem,
Cât adevărul poate fi blestem.

XLIX
‘Naintea vremii, de n-ar mai veni,
Când de-ale mele lipsuri trist te-i vrea,
Când dorul tău acelaşi n-o mai fi,
Schimbând bilanţul în favoarea sa;

‘Naintea vremii când ne-om întâlni
Şi-asupra-mi ochii-ţi vor luci distant,
Când dorul tău, străin, ar regăsi
O umbră doar din fostul tău amant;

‘Naintea astei vremi mă tăinuiesc
Sub conştiinţa propriului pustiu,
Şi singur astăzi mă învinuiesc,
Şi-ţi dau dreptate hotărât când ştiu
Că ai motive să mă părăseşti,
Însă nici unul să mă mai iubeşti.

L
Cât de greoi mi-e pasul călător
Când tot ce caut, cap de drum trudit,
Tihnă şi calm povăţuiesc de zor,
"Atâtea mile pân` la el te-nghit!"

Sub mine calul, frânt de-al meu amar,
Târăşte trist, povara să îmi care,
De parc` ar şti biet cal, prin tainic dar,
Că de la tine calea-mi grabă n-are.

Pintenul crunt nu-l poate-ntărâta
Înfipt în pielea-i de-al meu aprig chin,
Cu geamăt greu răspunde rana sa
Mai ascuţit ca pintenul hain;
Şi câte rosturi geamătul mi-ar şti:
`Nainte-i chin, şi-n urmă-s bucurii.