Născut la 16 martie 1908 la Boulzicourt, în departamentul Ardennes din nordul Franţei, René Daumal a avut preocupări literare încă din adolescenţă, când poezia sa avangardistă a început să fie publicată în cele mai importante reviste literare.

Împreună cu trei prieteni a fondat la Reims grupul Phrères simplistes, inspirat de Jarry, Rimbaud şi de suprarealişti. Cei patru tineri nonconfomişti îşi afirmau credinţa într-un „zeu“ propriu, numit Bubu şi, dorind să trăiască altfel decât cei din jur, experimentau diferite droguri, dar şi „jocuri“ precum ruleta rusească. René şi-a provocat singur o stare apropiată de comă, de tipul celor numite astăzi „experienţe la limita morţii“. Însă pe lângă accesul la stări de conştiinţă modificate, utilizarea a diferite substanţe, îndeosebi a tetraclorurii de carbon, avea să îi afecteze grav sănătatea pe termen lung.

Din punct de vedere literar, activitatea grupului s-a concretizat în apariţia, între 1928-1931, a trei numere ale revistei Le Grand Jeu. În aceeaşi perioadă Daumal o întâlneşte, prin intermediul primului soţ al acesteia, pe viitoarea sa soţie, evreica Vera Milanova şi îl cunoaşte şi pe Alexandre de Salzmann, care îi va deveni prieten foarte apropiat şi care îl va pune în legătură cu Georges Ivanovitch Gurdjieff, organizatorul şi conducătorul Institutului pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului, cu sediul la Prieuré d’Avon, lângă Fontainebleu.

Contactul cu învăţătura lui Gurdjieff va influenţa decisiv atât viaţa cât şi opera lui Daumal.

„Re-Né“ a participat la un turneu din Statele Unite al dansatorului Uday Shankar, apoi, întors în Franţa, a primit premiul Doucet pentru volumul Le Contre-Ciel, apărut la Gallimard în 1936. Peste doi ani, aceeaşi editură îi publica La grande Beauverie, carte inspirată parţial din experienţe din tinereţe.

    În iulie 1939 a început să scrie Le Mont Analogue, cu subtitlul „roman de aventuri alpine, non-euclidiene şi simbolic autentice“, de fapt o evocare a experienţei interioare pe care o trăise la şcoala lui Gurdjieff. Romanul a fost scris în condiţii cu totul deosebite: Daumal tocmai aflase că este bolnav de tuberculoză şi că nu mai are de trăit decât câţiva ani, iar izbucnirea războiului şi ocuparea Franţei de Germania nazistă îi punea în pericol soţia evreică. Au urmat doi ani de peregrinări în Alpi şi Pirinei, iar când, la sfârşitul lui 1943, a cunoscut un moment de răgaz, a reluat lucrul la carte. La 21 mai 1944 René murea la Paris, lăsând neterminat romanul a cărui principală idee este ascensiunea. Atât personajele, cât şi cititorii vor trebui să-şi continue singuri urcuşul.

Postum, lui Daumal i-au apărut mai multe volume, atât la Gallimard (Le Mont Analogue, 1952; Poésie noire, poésie blanche. Poèmes 1924-1944, 1954; Bharata: L’origine du théatre – La poésiè et la musique en Inde, 1970), cât şi la alte edituri (Tu t’es toujours trompé, Mercure de France, 1970; La langue sanskrite. Grammaire – poésie – théatre, Ganesha, 1985).

Totuşi, cea mai cunoscută creaţie a sa rămâne Muntele Analog, o dovadă grăitoare fiind influenţa asupra altor genuri artistice. Cartea a stat la baza filmului lui Alejandro Jodorowski, Holy Mountain, iar recent, în 2001, a inspirat un album de rock alternativ cu titlul omonim, semnat Frédéric L’Épée. Fragmentul de mai jos face parte din „Capitolul al treilea, cel al traversării“.

Muntele Analog (fragment)

– Dar vă înşelaţi când spuneţi că muntele înalt este sărac în legende. Vă voi povesti cu plăcere una dintre ele: cei care mi-au povestit-o mi-au cerut să promit că nu voi spune unde am auzit-o, dar de fapt asta nu prea contează. Dar aş vrea să o povestesc cât mai exact cu putinţă, iar pentru asta va trebui să o reconstitui în întregime în limba sa de origine, pentru ca apoi prietenul nostru Lapse să mă ajute să o traduc. Dacă vreţi, o să v-o spun mâine după-amiază.

A doua zi, după prânz, în timp ce iahtul plutea pe o mare liniştită, ne-am strâns cu toţii ca să ascultăm povestea. În general vorbeam între noi în engleză, iar uneori în franceză, pentru că fiecare cunoştea îndeajuns ambele limbi. Ivan Lapse a preferat să traducă legenda în franceză şi a citit-o chiar el:

 
Legenda oamenilor-scobitură şi a Trandafirului Amar

Oamenii-scobitură locuiesc în piatră, prin care circulă ca nişte caverne călătoare. Prin gheaţă ei se plimbă ca nişte bule în formă de oameni. Dar în aer nu se aventurează, pentru că ar fi luaţi de vânt.

Au case în piatră, ai căror pereţi sunt făcuţi din găuri, şi corturi de gheaţă, a căror pânză este făcută din bule. Ziua, ei rămân în piatră, iar noaptea hoinăresc prin gheaţă, unde dansează pe lună plină. Dar nu văd niciodată soarele, pentru că acesta i-ar face să explodeze.

Nu mănâncă decât vid, se hrănesc cu forma cadavrelor, se îmbată cu cuvinte goale, cu toate vorbele goale pe care le pronunţăm.

Unii oameni spun că ei au existat dintotdeauna şi că vor exista mereu. Alţii spun că sunt morţi. Iar alţii zic că fiecare om viu are în munţi propriul său om-scobitură, aşa cum sabia îşi are teaca şi piciorul îşi are amprenta, iar la moarte se regăsesc.

În satul celor o sută de case locuiau bătrânul preot magician Kissé şi soţia sa Hulé-hulé. Ei aveau doi fii, doi gemeni care semănau întru totul, pe care îi chema Mo şi Ho. Însăşi mama lor îi confunda. Pentru a-i recunoaşte, în ziua în care îi botezase, ea îi dăduse lui Mo un colier de care era agăţată o cruciuliţă, iar lui Ho un colier de care era agăţat un mic inel.

Bătrânului Kissé nu-i dădea pace un gând. După obicei, trebuia să îl lase succesor pe primul născut. Dar care era acesta? De fapt, nici nu putea spune ca are un fiu mai mare şi unul mai mic

La vârsta adolescenţei, Mo şi Ho erau oameni de munte desăvârşiţi. Li se spunea „cei doi care pot ajunge oriunde“. Într-o zi, tatăl lor le-a zis: „Îi voi transmite cunoaşterea cea mai înaltă aceluia dintre voi care o să-mi aducă Trandafirul Amar“.

Trandafirul Amar creşte pe vârfurile celor mai înalţi munţi. Odată ce ai mâncat din el, limba începe să te ardă în momentul în care eşti pe punctul de a spune o minciună oarecare. Poţi să spui în continuare minciuni, dar eşti avertizat de fiecare dată. Puţine persoane au reuşit să vadă Trandafirul Amar; după cum spun ei, acesta seamănă cu un fel de lichen mai mare, multicolor, sau cu un roi de fluturi. Dar nimeni nu l-a putut culege, pentru că cea mai mică urmă de teamă resimţită în apropierea sa îl face să dispară în interiorul stâncii. Or, chiar dacă îl vrei, mereu ţi-e puţin frică să îl ai şi el dispare imediat.

Dacă vrei să vorbeşti despre o acţiune imposibilă sau despre o întreprindere absurdă, spui că „încerci să vezi noaptea în plină zi“, că „vrei să luminezi soarele ca să-l vezi mai bine“ sau că „încerci să culegi Trandafirul Amar“.

Mo şi-a luat coardele, ciocanul, toporul şi cârligele de fier. Răsăritul soarelui l-a găsit pe coasta vârfului Îngăureşte-nori. Uneori ca o şopârlă, alteori ca un păianjen, el s-a căţărat pe pereţii de stâncă roşii, printre albul zăpezilor şi griul închis al cerului. Nori mici şi grăbiţi îl încercuiau din când în când, apoi îl lăsau deodată în plină lumină. Şi iată că imediat deasupra lui a văzut Trandafirul Amar, strălucind în nişte culori care nu sunt cele şapte culori. Îşi repetă fără încetare vraja învăţată de la tatăl său, care îl apăra de frică.

Mai trebuia un piton aici, cu o scară de coardă, pentru a încăleca acest cal de piatră cabrat. Loveşte cu ciocanul şi mâna i se înfundă într-o gaură. Este o scobitură în piatră. Mo sparge marginea stâncii şi vede  că această scobitură are forma unui om: un trunchi, picioare, mâini şi scobituri în formă de degete îndepărtate ca de frică, iar ceea ce crăpase el cu o lovitură de ciocan era capul.

Un vânt îngheţat mătură pământul. Mo a ucis un om-scobitură. A tremurat, iar Trandafirul Amar a intrat în stâncă.

Mo se întoarse în sat şi merse să îi spună tatălui său: „Am ucis un om-scobitură. Dar am văzut Trandafirul Amar, iar mâine voi merge să îl caut“.

Bătrânul Kissé s-a posomorât. Vedea în depărtare cum nenorocirile înaintează în marş. Spuse: „Păzeşte-te de oamenii-scobitură. Vor vrea să îi răzbune moartea. Ei nu pot intra în lumea noastră. Dar pot veni până la suprafaţa lucrurilor. Fereşte-te de suprafaţa lucrurilor“.

În zorii zilei următoare Hulé-hulé, mama, a scos un ţipăt sfâşietor, s-a ridicat şi a alergat spre munte. La poalele marelui perete roşu de stâncă se odihneau hainele lui Mo, coardele, ciocanul şi medalionul său cu crucea. Dar corpul său nu mai era acolo.

„Ho, fiule, începu ea să strige, fiule, l-au ucis pe fratele tău!“

Ho se ridică, cu dinţii încleştaţi, simţind cum i se strânge pielea de pe cap. Îşi ia toporul şi vrea să plece. Tatăl său îi spune: „Mai întâi ascultă. Iată ce trebuie făcut. Oamenii-scobitură l-au furat pe fratele tău. L-au transformat în om-scobitură. El va dori să scape. Va merge să caute lumină la suprafaţa Gheţarului Limpede. Pune-ţi la gât şi medalia ta şi a lui. Mergi spre el şi loveşte-l în cap. Intră în forma corpului său. Şi Mo o să trăiască din nou printre noi. Nu-ţi fie frică să omori un mort“.

Ho privea cu cea mai mare atenţie gheaţa albăstruie a Gheţarului Limpede. Oare e lumina care se joacă, ochii săi care obosesc sau chiar vede ceea ce vede? Vede forme argintii, ca nişte scafandri alunecând prin apă, cu mâini şi picioare. Şi iată-l pe fratele său Mo, forma sa scobită care fuge, şi mii de oameni scobitură îl urmăresc, dar le e frică de lumină. Forma lui Mo fuge spre lumină, urcă spre suprafaţa străvezie, albastră a gheţarului şi se întoarce spre sine însuşi, ca pentru a căuta o ieşire.

Ho se avântă, în ciuda sângelui său care se încheagă şi în ciuda inimii sale care se sfâşie – îi spune sângelui, îi spune inimii: „nu-ţi fie frică să omori un mort“ – şi loveşte în cap, spărgând gheaţa. Forma lui Mo rămâne nemişcată, Ho despică gheaţa şi intră în forma fratelui său, ca o sabie în propria teacă, ca un picior în propria amprentă. Dă din coate şi se scutură, apoi îşi trage picioarele din mulajul de gheaţă. Şi se aude spunând cuvinte într-o limbă pe care nu o mai vorbise niciodată. Simte că este Ho şi că este Mo în acelaşi timp. Toate amintirile lui Mo au pătruns în memoria lui, inclusiv drumul pe vârful Îngăureşte-nori şi locul unde se găseşte Trandafirul Amar.

La gât cu inelul şi cu crucea, el vine lângă Hulé-hulé: „Mamă, nu îţi va mai fi greu să ne recunoşti, Mo şi Ho sunt în acelaşi corp, eu sunt singurul tău fiu, Moho“.

Bătrânul Kissé a lăsat să îi curgă două lacrimi, apoi faţa i s-a luminat.  I-a spus lui Moho: „Eşti singurul meu fiu, Ho şi Mo nu se mai deosebesc“.

Dar Moho îi spune, sigur pe el: „Acum pot să culeg Trandafirul Amar. Mo ştie drumul, Ho ştie ce este de făcut. Stăpân al fricii, voi avea floarea discernământului“.

A cules floarea, a obţinut cunoaşterea şi bătrânul Kissé a putut să părăsească această lume.