XXIX
Când alungat de Soartă şi priviri,
Deplâng tot singur felul meu proscris,
Şi tulbur cerul surd cu tânguiri,
Şi mă privesc, hulind al sorţii vis,
Plin de speranţă vrând să fiu şi eu,
Prieteni mulţi în juru-mi adunând,
Dorindu-mi rostul altei vieţi mereu,
Care mă-ncântă prea puţin având;
Dispreţuind în mine aste gânduri,
Te întâlnesc, şi simţul meu hoinar,
Cum saltă-n zori o ciocârlie-n crânguri,
înalţă imn spre-al cerului hotar;
Comoară ţi-e iubirea-n amintire
Că n-aş cerşi a regilor ursire.
XXX
Când tainic sfat gândirile-mi trezesc
Trecute lucruri înapoi rechem,
Suspinul meu în lipsă-l risipesc,
Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem.
Îmi scald atunci un ochi, ce n-a mai plâns,
Pentru prieteni dispăruţi în veci;
Amorul năruit, în vorbe strâns,
Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci.
Atunci pot fi mâhnit de vechi mâhniri,
Şi apăsat din chin în chin ascult
Tot şirul vechilor nenorociri,
Ce plată-mi cer cum o cereau demult.
Gândindu-mă la tine de-ndrăznesc,
Recapăt tot, durerile sfârşesc.
XXXI
Belşug de îndrăgire e-al tău piept
Cu inimi ce credeam că-s moarte;
Acolo dorul stăpâneşte drept,
Şi vechi prietenii aparte.
De câte ori un strop umil şi sfânt
Din ochi iubirea mi-a tot tâlhărit,
Servind credinţei celor din pământ,
Al căror chip e-n tine cuibărit:
Eşti groapa-n care zace dorul viu,
Vestigiu trist al stinsului amor,
Ce m-a sădit în tine gând să-ţi fiu;
Din mulţi cules mi-eşti azi stăpânitor.
Al lor chip drag în tine-l potriveşti,
Şi tu, prin toţi, deplin mă stăpâneşti.
XXXII
Dac-ai să treci de împlinita zi,
Când sub ţărână oasele-mi vor trece,
Şi să revezi vreodată de ar fi
Iubitul tău defunct în versu-i rece,
Prin timp compară-l cu alt vers mai bun,
Şi întrecut de mulţi poeţi, atunci,
Pentru iubirea mea din el, îţi spun,
Nu pentru rimă, să nu îl arunci.
O, garantează-mi doar un dulce gând:
„Cu Muza-i aste vremi să fi trăit,
Ar fi născut iubirea-i vers mai blând,
Celor mai buni alăturea sortit.
Dar cum e mort, şi nasc mereu poeţi,
în ei vezi stil, din el iubire-nveţi.“
XXXIII
Ades văzut-am glorioşii zori
Cu ochiul suveran pe culmi căzând,
Prin înverzite lunci trezind fiori,
Pe ape străluciri cereşti purtând;
Curând trec nori înghesuiţi şi grei,
Spoind atent seninul chip celest,
Şi lumii ascunzându-l, ochii ei
îl pierd retras şi nevăzut în vest.
Mi se-arătă-ntr-o dimineaţă mândru
Splendoarea lui pe fruntea-mi triumfând;
Dar, vai! O oră doar, că norul sumbru
Trecu 'nainte razele-i mascând.
Dar pentru asta nu-l dispreţuiesc;
Cu el toţi sorii lumii se-ofilesc.
XXXIV
De ce-ai făgăduit o zi de vis,
Şi m-ai făcut să plec fără manta
Lăsând ca noru-n calea mea trimis
Să tăinuie în fum bravura ta?
Nu ţi-am cerut eroice ieşiri
Să-mi ştergi obrazul ud şi biciuit,
Că nu au rost asemeni liniştiri
Ce-s rănii leac, dar eu rămân jignit.
Ruşinea ta-n durere mi-e nimic;
Deşi regreţi, nu-i chinu-mi alinat.
Durerea din vexant, cinstit îţi zic,
Nu poartă crucea unui ofensat.
Se-nşiră perle-n ochii tăi cu dor,
Răscumpărare grea păcatelor.
XXXV
Nu fi mâhnit de cele ce-ai făcut:
Rozele-au spini, fântânile noroi,
Nori şi eclipse astrele-au văzut,
Scârbos tăciune creşte-n muguri noi.
Toţi oamenii greşesc, până şi eu,
Prin comparaţii permiţând scăpări,
Necinste-mi fac, salvându-te mereu,
Păcatele schimbându-ţi în uitări.
Cât mi-ai greşi, eu scuze-ţi tot găsesc -
Acuzatorul, deci, ţi-e avocat -
Şi astfel împotriva-mi iar cârtesc.
Iubesc şi mă urăsc neîncetat,
Cum altceva decât lumină nu-i pot fi
Celui ce ştie de la mine-a jefui.
XXXVI
Ascultă-mi gândul să rămânem doi,
Deşi iubirea ne e una-n har.
Voi lua asupra-mi bulgări de noroi
Să port ruşinea noastră singur doar.
în dragoste străbatem unic drum,
Deşi în viaţă separaţi vom fi,
Va arde dragostea întâiul scrum,
Dar vremea ei curând se va sfârşi.
Nu pot să te mai întâlnesc, ştiind
Ruşinea-n care-am suspina noi doi;
Nici tu cinstire să-mi arăţi, fiind
De al tău nume despărţit apoi.
Dar nu o face; te iubesc şi-aşa,
Al meu fiind, a mea-i şi viaţa ta.
XXXVII
Ca un bătrân părinte retrăind deplin
Elanul tinereţii-n fiul său,
M-alin şi eu, atins de-al Soartei crud venin,
Cu spiritul şi sincer chipul tău.
Când farmec, speţă, lux şi isteţime,
Oricare-n fapt, sau toate, mai mult chiar,
în tine-şi află rost şi profunzime,
Iubirea-mi toată ţi-o ofer în dar .
Deci nu mai simt venin, nevoi, dispreţ,
în umbra lor suspine n-am să-nşir,
Cât timp veghez destinul tău măreţ
Şi tainic în splendoarea ta respir.
Desăvârşire-n toate îţi doresc.
Fii cel mai bun, şi înzecit zâmbesc!
XXXVIII
Cum să-şi dorească Muza-mi născociri,
Cât timp exişti, în versu-mi picurând
Dovada minunatei tale firi,
în simple pagini ne-ntrupându-şi gând?
O, ţie mulţumeşte-ţi, de-ai avea
Privirii tale pagini să-i citesc,
Şi care om să-ţi scrie n-ar putea,
Când plăsmuiri în ochii-ţi vieţuiesc?
A zecea Muză fii, de zece ori
Cât alte nouă rimei drag decor;
Şi celui ce te cheamă, dă-i fiori
Să-ţi afle-n versuri chip nemuritor.
De Muza mea încântă aste vremi
Trudesc cu rost, slăvire-ai să te chemi.
XXXIX
Crezi c-am vreun merit că te pot cânta
Când ce-am mai bun în tine regăsesc?
A mea slăvire-n mine ce-ar lăsa?
Şi ce e doar al meu când te slăvesc?
Atât de-ar fi, departe să trăim,
Şi-al nostru dor să fie împărţit,
Aşa voi şti, când singuri ne trezim,
Să-ntorc spre tine gândul cuvenit.
O, depărtare, câte chinuri ţii,
De nu ar fi al tău răgaz să ştim
în timp a-ntoarce dorurile vii,
Ce-n timp şi gând minţite le trăim,
Şi care-n tine-şi află dezbinări:
Slăvindu-l doar pe cel din alte zări!
XL
Iubite, fie-ţi dorurile-mi toate:
Dar ce-ţi lipsea 'nainte să le iei?
în pieptul meu e-un singur dor aparte,
Şi-al tău era, 'nainte să mai vrei.
Pentru-al meu dor iubita-mi de-o primeşti,
Nu te condamn, că-i afli astfel uzul;
Dar blestemat să fii, de te-amăgeşti
Gustând ceva ce ţi-a primit refuzul.
Iert tâlhăria, hoţ atrăgător,
Deşi furi toată sărăcia mea;
Dar e iubirea chin mult mai uşor
Când porţi trădare-n piept, nu ură grea.
Frumos lasciv, ştiu cât de rău poţi fi:
Dă-mi moarte-n chin, dar nu mă duşmăni.
XLI
Prea dulci greşeli ce-n libertate cresc,
De sunt vreodat' absent din al tău piept,
în farmec şi în vârstă te-ntâlnesc,
Cum ţine-n mers ispita calea-ţi drept.
Ai suflet blând, deci eşti mereu curtat;
Şi eşti frumos, deci trupul ţi-e dorit;
Şi când femeia-mbie, ce bărbat
Va părăsi-o până-i cucerit?
Vai mie, dar’! Puteai un gând să-mi laşi,
Să-ntorci splendoarea-ţi din prostesc avânt,
Purtând în al ei freamăt ai tăi paşi
Să-ncalci senin un dublu legământ:
Al ei faţă de mine, trup ispitiror;
Şi-al tău faţă de mine, suflet trădător.
XLII
C-o ştii a ta nu e tot chinul meu,
Şi totuşi sincer i-am purtat iubire;
Că eşti al ei, aici mi-e plânsul greu,
Un gol care mă roade în simţire.
Amanţi nelegiuiţi, vă dau iertare:
Iubire-i porţi pentru că doru-mi ştie,
Şi de-al meu drag servindu-şi ea cătare,
A ta se vrea pentru că drag mi-eşti mie.
Dacă te pierd, câştigu-i al ei doar;
De-mi scapă ea, de gâtul tău s-a prins;
Vă întâlniţi şi eu nu am habar,
Şi pe-al meu dor o cruce mi-aţi întins.
Dar eu cu tine suntem unul, ştii;
Deci, ea numai pe mine m-ar iubi.
XLIII
Când somnul vine, ochii-mi văd mai clar,
Că ziua-ntreagă spre nimicuri cată;
Dar când adorm, spre tine-n vis tresar,
Lucind închişi prin noaptea-ntunecată.
O umbră între umbre strălucind,
Mă-ntreb cum oare chipul tău târziu
S-ar lumina în plină zi, lucind
Mai mult decât stinşi ochii mei te ştiu!
Ce fericiţi, zic, ochii mei ar fi,
Să te admire ziua fremătând,
Cum noaptea-nchişi doar umbra-ţi pot privi,
N-adâncă bezna ochilor dansând.
Zile sunt nopţi, pân' ce-n priviri mi-apari,
Şi nopţi sunt zile când în vis răsari.
XLIV
De-ar fi esenţa cărnii mele gând,
Distanţa crudă-n cale nu mi-ar sta,
Că-n ciuda ei aş tot umbla, trecând
Din depărtate zări în lumea ta.
N-ar mai conta că pasu-mi şezământ
Pe ţărm străin de tine-şi dobândi;
Sări-ar gândul apă şi pământ
Imaginându-şi unde te-ar găsi.
Dar ah! Mă frânge gândul că nu-s gând,
Zări lungi să dovedesc când eşti plecat,
Ci doar pământ şi apă întrupând,
Răscumpăr timpu-n jeluit oftat.
Nimic mai bun din trupu-mi nu vădesc
Doar lacrimi mari, semn jindului firesc.
