partea a doua

O vizită în 1939

 Destul de tânărul fiu al unui fost membru din grupul lui Orage m-a rugat să obţin permisiunea pentru el de a vorbi cu domnul Gurdjieff despre o problemă personală. Când i-am spus domnului Gurdjieff despre acest lucru, el a înclinat capul şi mi-a spus să îl aduc.

Seara următoare l-am luat pe tânăr în apartamentul domnului Gurdjieff la hotelul Wellington. După salutări, tânărul a spus, „Domnule Gurdjieff, bunica mea mi-a dat, nu demult, nişte bani. Am de gând să cumpăr o bucată mică de pământ la ţară. Voi construi o baracă din buşteni şi-mi voi face o grădină de legume pentru a-mi putea cultiva propria hrană. Voi trăi acolo chiar aşa. Asa vreau sa traiesc acolo. Am venit să vă intreb dacă această alegere va fi bună pentru mine. Ar fi asta un stil bun de viata?”

„Da, a răspuns domnul Gurdjieff, este o viaţă bună. Pentru un câine. Pentru om, nu. Mănânci, dormi, trăieşti în vise. Cum ar putea fi aceasta o viaţă bună pentru un om ?

În 1939

 Stăteam cu domnul Gurdjieff la o masă în Child`s Restaurant pe Fifth Avenue lângă 57th Street. Era o zi de iarnă, aproape de înserare. Domnul Gurdjieff numea acest restaurant biroul său de noapte. Alt restaurant, Child`s, de pe Columbus Circle, era biroul său de zi.

O vreme, am stat la masă în tăcere. Părea că se uită pe fereastră la oamenii care treceau în lumina amurgului. Începuse să ningă.

„Wolfe, a spus, spune. Ce a mai făcut batista ta?”

„Domnule Gurdjieff, am spus, vă rog să nu vorbiţi aşa despre Dorothy. Încercăm să ducem o viaţă bună împreună. O viaţă decentă. Încercăm chiar să învăţăm cum să ne iubim unul pe celalalt. Aşa că, vă rog, nu îi mai spuneţi batista mea. Vă rog.”

 „Nu promit”.

Dar nu i-a mai spus niciodată aşa.

 Paris, 1948

Domnul Gurdjieff a spus ceva extraordinar în două ocazii diferite la cină. Vorbea despre vremurile de demult, nu numai despre Institut, ci chiar despre ce fusese înainte de înfiinţarea lui. Vorbind despre vremurile de demult, el a spus: „Înainte am fost prea greu.”

Altă dată vorbea despre oamenii care lucrau cu ei înşişi. „Mulţi oameni de pe pământ sunt mult înaintea mea, a spus, am de mers mult.”

În 1948

Cu câteva zile înainte de Crăciunul din 1948, cineva a adus o copie a eneagramei făcută dintr-un metal uşor. Au atârnat-o pe peretele din livingul apartamentului, vis-a-vis de micuţa canapea pe care stătea de obicei domnul Gurdjieff. Acolo unde liniile se intersectau, pe simbol apăreau nişte luminiţe care luminau noaptea. Sub simbol se afla o masă de living cu o lungime de 4 picioare. Eu şi Dorothy am decis să aducem câte ceva să decorăm masa pentru Crăciun.

De ani de zile colecţionam îngeraşi. Câţiva cărau brazi mici de Crăciun, alţii ţineau miei în braţe, unul trăgea o sanie cu un brad în ea. Reuşisem, în timp, să adăugăm colecţiei şi o Maica Domnului. O aşezam întotdeauna în capul unei scăriţe aurii, la unul din capetele decorului. Aveam mulţi căţeluşi, pisici, şoricei, căluţi, reni, veveriţe, un cvartet de îngeri care cântau colinde, un grup de omuleţi de zăpadă cu şepci roşii.

De fiecare Crăciun aranjam toate aceste figurine pe o masă din livingul nostru. Le aşezam pe toate astfel încât să fie cu faţa la Maica Domnului cu pruncul în braţe. Pe fiecare dintre cele patru trepte aurii ale scăriţei în capul cărora stătea Maica Domnului, aşezam mici suporturi de lumânări, fiecare conţinând câte o lumânărică.

Pentru Crăciunul din 1948 am adus toate aceste figurine în livingul domnului Gurdjieff. Le-am aranjat pe masă sub eneagramă.

Când toate figurinele erau aşezate s-a întâmplat ca domnul Gurdjieff să iasă din dormitor. A venit să se uite la ce făceam. S-a uitat ceva timp la această paradă de Crăciun cu îngeri şi animăluţe. Pe faţa sa se vedea un zâmbet larg. Apoi, ca un copil fericit, a întrebat, „Unde aţi găsit toate minunăţiile astea?”
 

Un moment la ultima lui vizita in 1949

Pe un bărbat din grup îl poreclise Cămilă. Într-o după-amiază, eu şi Cămilă eram împreună cu domnul Gurdjieff la hotel. „Cămilă, a spus el, eu vorbesc acum pentru tine. Tu niciodată n-ai găsit uşa”. Apoi a arătat cu capul spre mine. „El a găsit-o. De la început tu avut noroc mai mare ca el. Dar el a găsit uşa. Tu nu.” Apoi a dat din cap în felul cum făcea atunci când era dezamăgit de ceva sau cineva.

O seară în 1949

 Eu şi Cămilă eram cu domnul Gurdjieff în biroul său de noapte în Child`s, într-o sâmbătă seara. „Cine are vreo idee pentru seara asta?”, a întrebat domnul Gurdjieff.

Am riscat un răspuns.

„E aici în New York un teatru chinezesc la care am putea merge. N-am fost niciodată acolo. Dar s-ar putea sa fie ceva inedit.”

„Mergem”, a spus domnul Gurdjieff.

Afară, pe trotuar, am chemat un taxi şi ne-am suit toţi trei în el. „La teatrul chinezesc”, i-am spus şoferului. „E pe undeva pe lângă Chatham Square.”

Tot drumul, care a fost destul de lung, am rămas tăcuţi.

Ajunşi la teatru, am plătit costul călătoriei. Pe atunci eram Ministrul lui Gurdjieff de Finanţe. Pentru diverse cheltuieli îmi dădea din când în când o legătura de bancnote de 10 şi 20 de dolari.

De la casa de bilete am cumpărat 3 locuri lângă orchestră şi am intrat apoi în sală, care era destul de plină. Toate luminile erau aprinse. Luminau atât de tare, încât aproape că te dureau ochii.

Ne-am găsit locurile pe interval, cam la jumatatea drumului dinspre scenă. Teatrul era plin de bărbaţi chinezi care purtau pălării, şepci şi haine de iarnă. Nu era în sală nici o femeie.

Cei din orchestra chinezească erau aşezaţi pe scaune de bucătărie, grupaţi pe stânga, chiar pe scenă. Toţi bărbaţii aveau cămăşile desfăcute la gât şi mânecile suflecate până la cot. Nu aveau nimic pe cap. Pentru un grup de chinezi, aveau instrumente neobişnuite. Cântau la saxofon, vioară, trompetă şi clarinet. Unul din muzicieni cânta la tobă mică cu gonguri.

Cortina era ridicată. Pe scenă, piesa era jucată de doi actori chinezi, bărbaţi, cu costume şi machiaje elaborate. Bărbatul care juca rolul femeii purta un fel de robă murdară cu un desen floral. Pe cap avea o pălărie de damă cu giuvaiere scânteietoare. Se făceau o mulţime de mişcări, ceva pantomimă şi dialoguri ocazionale în limba chineză. Orchestra intervenea pentru a accentua părţi ale acţiunii dramatice cu sunete western foarte puternice, din instrumentele lor de trupă de jazz. Spectatorii urmăreau piesa în linişte totală. N-am văzut nici o schimbare de expresie la nici un bărbat chinez din preajma mea.

După cam o jumătate de oră, domnul Gurdjieff a spus, „Mergem”.

Afară, în stradă, a adăugat, „Vezi cum este? Pseudo. Totul este pseudo. Acum nevoie de mâncare. Unde mergem?”

Am pomenit de un restaurant chinezesc din apropiere. Am urcat scările până la al doilea etaj unde un ospătar ne-a condus la o masă neagră, încrustată cu sidef.

Din meniul bogat, Eu şi Cămilă am comandat un fel principal. Începea cu supă de pui.

„Pentru mine adu la fel, a spus domnul Gurdjieff, supă de pui. Pentru început”.

Curând, ospătarul a pus un bol cu supă de pui în faţa fiecăruia. Eu şi Cămilă am luat lingurile de porţelan şi am început să sorbim din supă.

Domnul Gurdjieff stătea nemişcat. „Supa asta, a început el, deşi nu luase nici o picătură, făcută din cap şi picioare de pui. Poate otrăvi chiar supa asta. S-a întors către ospătar. „Tu, adu ceapă,  repede. Crudă. Mare.”

Ospătarul a plecat.

„Ceapa, a spus domnul Gurdjieff, este perfectă pentru om. Conţine tot ce-i trebuie. Poate opri otrăvirea făcută de supa asta.”

A tăiat ceapa, a înmânat câte o felie la fiecare, să mâncăm cu supa. A mâncat şi el o bucată, dar nu a mai gustat nimic altceva.

Am părăsit restaurantul şi am coborât scările. Pe stradă s-a uitat prin geamul unui magazin chinezesc. După câteva momente, a intrat. L-am însoţit.

Domnul Gurdjieff a ales cutii peste cutii de sâmburi, prăjiturele chinezeşti, bomboane şi o multitudine de cadouri.

Afară, am avut o adevarată problemă cu urcarea noastră şi a cutiilor într-un taxi. I-am dat şoferului adresa din partea marginală a oraşului unde se găsea Hotelul Wellington şi am pornit la drum.

„Am cumpărat aceste lucruri pentru toţii idioţii care se asteaptă să aduc ceva. Pentru mine n-am luat nimic. Dar pentru ei trebuie să duc. Ei aşteaptă”, a spus domnul Gurdjieff.

Un episod la bărbierit

În timpul ultimei vizite a lui Gurdjieff în America eu nu mai eram doar Ministrul său de Finanţe. Mi-a dat o a doua funcţie. Eram ministrul Băii. Acest lucru implica să plătesc toate biletele de baie pentru mine, pentru el şi pentru toţi cei care ne însoţeau în serile de sâmbătă. La astea se mai adăugau şi numeroase bacşişuri pentru diferite servicii oferite de diverşi servitori.

Aranjam întotdeauna cu funcţionarul de la recepţie ca, în camerele cu multe paturi în care ne cazau, patul domnului Gurdjieff şi dulapul pentru haine să se afle la capăt de rând, lângă fereastră. Asta ca să aibă puţină intimitate. Şi aşa era mai usor pentru el să ajungă la haine când se îmbrăca. Căci eu îmi luam mereu un dulap a cărui uşă să se deschidă înspre restul camerei. Mulţi nu făceau asta şi aceia erau mereu o pacoste.

În serile respective de sâmbătă, în saună, aşezam pentru domnul Gurdjieff prosoape groase pe spatele, pe şezutul şi pe braţele scaunului de lemn. Când toate erau aranjate, el se aşeza.

Într-o noapte, s-a aşezat şi, imediat după aceea, s-a şi ridicat. A ieşit din saună. L-am însoţit până în hol, unde el chemase deja liftul. Uşa s-a deschis şi am intrat. Am coborât până în foaier. Când am ieşit din lift mi-a spus, „Merg să mă bărbieresc.”

 Nu erau clienţi când am intrat noi. Numai bărbierul era acolo. Domnul Gurdjieff s-a aşezat pe primul scaun dintr-un rând de trei. Eu m-am sprijinit de peretele de lângă.

Pe când îi aşeza un cearceaf în jurul gâtului, mi s-a părut ca îl aud pe domnul Gurdjieff spunându-i bărbierului ceva în rusă. Acesta a început să îl bărbierească pe cap. Din când în când auzeam cum schimbau câteva cuvinte. Dar aceste replici erau scurte şi  rare.

După ce bărbierul a terminat, a luat cearşaful şi l-a aruncat pe scaunul de lângă. Domnul Gurdjieff s-a ridicat şi a rămas în picioare lângă scaun. Pe când stătea aşa, bărbierul s-a aşezat în faţa domnului Gurdjieff, s-a aplecat cu o reverenţă şi l-a sărutat pe domnul Gurdjieff întâi pe umărul stâng, apoi pe cel drept. După ce a făcut asta a păşit puţin înapoi, şi-a strâns braţele la piept şi a stat nemişcat, cu capul puţin aplecat.

Domnul Gurdjieff a păşit încet afară din magazin, iar eu l-am însoţit.

Nu puteam să cred ce văzusem. Părea incredibil. Nu aveam nici cea mai neînsemnată idee despre ce-i spusese domnul Gurdjieff bărbierului în rarele ocazii când vorbise. Am fost adânc mişcat să văd reverenţa bărbierului  în acel mic magazin din West 46th Street în New York.

Mai târziu, când domnul Gurdjieff şi toţi ceilalţi erau din nou în hotel, pregătiţi de cină, domnul Gurdjieff a spus, „Săracul Wolfe. Nu a făcut baie azi. Trebuie să-l compătimiţi” Am păstrat tăcerea, încă mirat de evenimentul mişcător la care fusesem martor mai devreme. 
 

Ziua plecării 1949

În ultima sa vizită la New York, domnul Gurdjieff m-a făcut Ministrul său de Finanţe. Cumpăram foarte multe lucruri şi făceam multe comisioane pentru el. Acestea includeau cumpărături, costul călătoriilor cu taxiul, bacşişuri, biletele pentru baia turcească şi pentru teatru. Din când în când îmi cerea să îi cumpăr ceva special pentru el. De obicei lua un pachet de bancnote din buzunarul său, desfăcea din el câteva bancnote de 10 şi 20 de dolari şi mi le înmâna. Când se ivea următoarea ocazie pentru a cumpăra ceva, scotea din nou din buzunar câteva bancnote pe care eu le puneam imediat în portofel.

În după-amiaza ultimei zile petrecute la New York s-a întâmplat să fiu singur cu el pentru ceva timp în livingul apartamentului său de la hotel. Am luat un teanc de bancnote din portofel şi i le-am întins.

„Bani pentru mine?” a întrebat el foarte surprins.

„Da, domnule Gurdjief, n-am cheltuit toţi banii pe care mi i-aţi dat. Aceştia sunt cei care au rămas”, i-am spus eu.

„Tu eşti primul Ministru de Finanţe care returnează bani, a spus el. Adevărat! Alţii cer mereu mai mult. Tu dai înapoi.”

Şi a făcut gestul acela cu capul, acel gest caracteristic pe care îl făcea când era surprins.

O impresie stranie

Din când în când mă mai plimbam cu domnul Gurdjieff de la Child`s, de pe Fifth Avenue, apoi de-a lungul 57 Street,  către hotelul său de pe 7^th Avenue.
            Purta un pardesiu lung, negru, cu broscuţe. Haina avea un guler de astrahan, iar pălăria, ascuţită, era tot din blană de astrahan. Avea pielea foarte închisă, ochii negri, iar mustaţa sa mare, încolăcită, era albă. Se mişca cu o uşurinţă incredibilă, întotdeauna încet, cu mâinile în buzunare. Era o figură inedită, complet diferit faţă de orice alt om de pe stradă. Cu toate acestea, nimeni nu s-a uitat la domnul Gurdjieff în toată această plimbare destul de lungă.