Mihaly Csikszentmihalyi: Cum găsim fluxul. Psihologia luptei cu viaţa cotidiană

       Metafora „fluxului” a fost folosită de multe persoane pentru a descrie sentimentele de realizare fără efort a unei acţiuni – sentimente pe care le percep ca fiind cele mai bune din viaţa lor. Atleţii se referă la acestea spunând că sunt „acolo unde îşi doresc să fie”, misticii religioşi – că sunt „extatici”, artiştii şi muzicienii le descriu ca fiind transportaţi estetic. Atleţii, misticii şi artiştii fac lucruri foarte diferite atunci când ating starea de flux; totuşi, descrierile experienţelor lor sunt asemănătoare într-un mod remarcabil.

  De obicei, fluxul are loc atunci când cineva se confruntă cu o serie clară de scopuri care necesită răspunsuri adecvate. E uşor să atingi starea de flux în sporturi ca şahul, tenisul sau pokerul, pentru că acestea au ţeluri şi reguli de acţiune care îl fac pe jucător să acţioneze fără să se întrebe ce anume şi cum ar trebui să facă. Pe toată durata jocului, jucătorul trăieşte într-un univers interior, unde totul este în alb şi negru. Scopurile sunt la fel de clare atunci când îndeplinim un ritual religios, când cântăm la un instrument, ţesem un covor, scriem un program informatic, escaladăm un munte sau facem o operaţie chirurgicală. Activităţile care induc starea de flux se numesc „activităţi-flux”, pentru că, atunci când le realizăm, cresc şansele ca această stare să aibă loc. Spre deosebire de viaţa obişnuită, activităţile-flux ne permit să ne concentrăm pe scopuri care sunt clare şi compatibile.
    O altă caracteristică a activităţilor-flux este aceea că oferă reacţii imediate. Ceea ce facem devine foarte clar. După fiecare mutare din joc, se poate spune dacă poziţia jucătorului s-a îmbunătăţit sau nu. Cu fiecare pas pe care îl face, alpinistul ştie că se află din ce în ce mai aproape de vârf. După fiecare gamă muzicală, putem auzi dacă ceea ce cântăm corespunde cu libretul. Cel care ţese poate observa dacă modelul ţesut de el se potriveşte cu modelul iniţial al tapiseriei la care lucrează. Chirurgul poate să vadă dacă a atins vreo arteră cu bisturiul, sau dacă aceasta sângerează. Putem acţiona ore întregi acasă sau la serviciu, fără a avea vreo reacţie; în schimb, o avem mai totdeauna în cadrul stării de flux.
    De obicei, se ajunge la starea de flux atunci când abilităţile unei persoane sunt concentrate în totalitate pe depăşirea unui obstacol care se poate depăşi. Experienţele optime antamează un echilibru stabil între capacitatea cuiva de a acţiona şi şansele de a realiza ceea ce-şi propune. Dacă provocarile sunt prea complicate, persoana în cauză devine frustrată, apoi îngrijorată, iar în cele din urmă – anxioasă. Dacă provocările sunt prea simple pentru talentele cuiva, atunci acesta se va relaxa, după care se va plictisi. Dacă atât provocările, cât şi abilităţile sunt percepute ca fiind minore, persoana va fi apatică. Dar atunci când provocările se află în concordanţă cu abilităţile celui în cauză, este probabil să se întâmple imersiunea totală în activitate – adică ceea ce deosebeşte starea de flux de viaţa obişnuită. Alpinistul va simţi când muntele îi solicită toată puterea de care dispune, cântăreţul – când melodia pe care o interpretează îi va cere tot talentul, ţesătorul – când desenul tapiseriei este mai complicat decât tot ceea ce a încercat până atunci, chirurgul – când e nevoie de noi proceduri în cadrul operaţiei, sau când aceasta necesită o variaţie neaşteptată. O zi obişnuită e marcată de anxietate şi plictiseală. Experienţele de tip flux reprezintă scânteile de viaţă intensă în contradicţie cu acest fond banal.  
    Când scopurile sunt clare, reacţiile relevante, iar provocările şi abilităţile se află în concordanţă, înseamnă că ne investim complet atenţia, iar ea devine ordonată. Datorită nevoii maxime de energie psihică, suntem complet concentraţi atunci când ne aflăm în starea de flux. în conştiinţa noastră nu mai e loc pentru gânduri care să ne distragă atenţia, sau pentru sentimente irelevante. Timiditatea dispare; şi, totuşi, ne simţim mai puternici decât în mod normal. Felul cum percepem timpul pare distorsionat: orele ne par minute. Atunci când întreaga fiinţă a cuiva este guvernată de funcţionarea completă a corpului şi a minţii, orice lucru pe care îl facem merită făcut per se; viaţa se justifică prin sine. în cazul concentrării armonioase a energiei fizice şi psihice, viaţa ajunge, în cele din urmă, să-şi atingă scopul.
   Astfel, excelenţa se atinge prin implicarea completă în flux şi nu prin fericire. Când suntem în starea de flux, nu suntem fericiţi, pentru că, dacă vrem să experimentăm această emoţie, trebuie să ne concentrăm pe stările noastre interioare, iar acest lucru ne-ar distrage atenţia de la sarcina pe care o avem de îndeplinit. Dacă un alpinist se gândeşte la fericire în timp ce are de efectuat o mişcare dificilă, ar putea să cadă de pe munte. Chirurgul nu îşi poate permite să fie fericit în timpul unei operaţii, sau un muzician atunci când interpretează ceva solicitant. Numai după ce sarcina a fost dusă la bun sfârşit avem răgaz să ne uităm înapoi la ceea ce am realizat, iar apoi suntem invadaţi de recunoştinţă pentru excelenţa acelei experienţe şi ne simţim fericiţi. Dar putem atinge această stare şi fără experienţa fluxului - experimentând plăcerea pasivă în timp ce ne odihnim, bucurându-ne de razele calde ale soarelui, sau de o relaţie frumoasă cu cineva. ªi acestea sunt momente pe care trebuie să le preţuim, dar acest fel de fericire este foarte vulnerabilă şi dependentă de circumstanţe externe favorabile. Fericirea care urmează fluxului este făurită de noi înşine şi conduce la o complexitate din ce în ce mai mare a conştiinţei.

[…]

    „Autotelic” este un cuvânt cu rădăcini greceşti: auto (sine) şi telos (ţel, scop). O activitate autotelică este aceea pe care o facem per se, pentru că scopul principal pe care dorim să-l atingem este să experimentăm acea activitate. De exemplu, dacă aş juca şah în principal pentru că îmi face plăcere, acest joc ar fi pentru mine o experienţă autotelică; dacă joc pentru bani sau pentru a ocupa un loc în clasamentul competiţional din lumea şahului, acelaşi joc ar fi în primul rând exotelic, adică motivat de un scop exterior. Dacă aplicăm termenul autotelic la personalitate, reprezintă un individ care, în general, are activităţi de dragul activităţilor, nu pentru a atinge un scop extern ulterior.
Desigur, nimeni nu este autotelic în întregime, pentru că toţi trebuie să facem lucruri chiar dacă acestea nu ne fac plăcere, fie de nevoie, fie dintr-un simţ al datoriei. Dar există o gradaţie: de la indivizi care nu simt aproape niciodată că ceea ce fac, fac pentru activitatea în sine, la cei care simt că aproape tot ceea ce întreprind este important şi valoros. Termenul autotelic se aplică acestora din urmă.
    O persoană autotelică are nevoie de puţine posesiuni materiale şi puţină distracţie, comfort, putere sau faimă, pentru că ceea ce face o mulţumeşte. Pentru că astfel de persoane au stări de tip flux la serviciu, în viaţa de familie, atunci când interacţionează cu oamenii, când mănâncă şi chiar şi atunci când sunt singuri şi nu au nimic de făcut, ei sunt mai puţin dependenţi de satisfacţiile externe care îi motivează pe ceilalţi să trăiască o viaţă plină de rutină plictisitoare şi lipsită de semnificaţie. Sunt mai autonomi şi independenţi, pentru că nu pot fi manipulaţi uşor cu ameninţări şi recompense exterioare. în acelaşi timp, sunt mai implicaţi în tot ceea ce fac pentru că sunt complet absorbiţi de vâltoarea vieţii.
    Cei mai mulţi dintre noi am învăţat să ne economisim atenţia pentru a ne confrunta cu necesităţile imediate ale vieţii, astfel că ne rămâne puţină pentru a o acorda cercetării naturii universului, locului nostru în cosmos, sau oricărui alt lucru care nu reprezintă un câştig pentru scopurile noastre imediate. ªi, totuşi, viaţa nu e interesantă fără... interes. Nu ne mai rămâne timp să ne punem întrebări, să descoperim lucruri noi, să ne lăsăm surprinşi de acestea, să transcendem limitele impuse de temerile şi prejudecăţile noastre. Dacă nu ne dezvoltăm curiozitatea şi interesul încă din copilărie, e o idee bună să le dobândim acum, înainte să fie prea târziu să ne îmbunătăţim viaţa.   
    în principiu, e uşor să facem acest lucru, dar e mai dificil în practică. însă, cu siguranţă, merită încercat. Primul pas este să ne dezvoltăm obiceiul de a face tot ce avem de făcut cu multă atenţie, folosindu-ne de aptitudinile pe care le avem, nu din inerţie. Chiar şi cele mai banale sarcini, cum ar fi spălatul vaselor, îmbrăcatul sau tunderea gazonului, vor deveni mai satisfăcătoare dacă le abordăm cu atenţia necesară unei opere de artă. Următoarea etapă este să transferăm energia psihică în fiecare zi, de la sarcinile pe care nu ne place să le îndeplinim sau de la activităţile pasive din timpul liber, canalizând-o spre acelea pe care nu le-am făcut niciodată, sau spre ceva ce ne place să facem, dar nu facem prea des, pentru că ni se pare prea solicitant. Există, literalmente, milioane de lucruri care ne pot părea interesant de făcut, văzut, învăţat. Dar acestea nu devin interesante până nu le acordăm atenţie.     Mulţi oameni ar putea spune că acest sfat le este inutil, pentru că timpul de care dispun este deja foarte solicitat şi, deci, nu îşi pot permite sub nici o formă să facă ceva nou sau interesant. Ne plângem foarte des de stresul cauzat de lipsa de timp. Dar, de cele mai multe ori, aceasta este o scuză ca să nu ne ţinem viaţa sub control. Câte dintre lucrurile pe care le facem sunt cu adevărat necesare? Câte dintre aceste solicitări ar putea fi diminuate dacă am acorda puţină energie prioritizării, organizării şi clarificării activităţilor de rutină care ne risipesc atenţia? E adevărat că, dacă lăsăm timpul să ne scape printre degete, îl vom epuiza în curând. Trebuie să învăţăm să-l administrăm cu grijă, nu atât pentru a ne îmbogăţi şi a avea siguranţă în viitor, cât pentru a ne bucura de viaţă aici şi acum.
    Timpul reprezintă ceea ce trebuie să găsim pentru a ne dezvolta interesul şi curiozitatea, pentru a ne bucura de viaţă în sine. Cealaltă resursă, la fel de importantă, este abilitatea de a ne controla energia psihică. în loc să aşteptăm un stimul extern sau vreo provocare pentru a ne atrage atenţia, trebuie să învăţăm să ne-o concentrăm atunci când vrem. Această abilitate are legătură cu interesul printr-o meandră a recompensei, de cauzalitate mutuală şi sprijin. Dacă ne interesează ceva, ne vom concentra atenţia asupra lui. Iar dacă ne concentrăm atenţia asupra unui lucru, este foarte probabil să devenim interesaţi de acel lucru.     Multe dintre lucrurile pe care le găsim interesante nu sunt interesante prin natura lor, ci pentru că am făcut efortul să le acordăm atenţia noastră. Până nu ne apucăm să le colecţionăm, insectele şi mineralele nu sunt foarte interesante. Ca şi oamenii, înainte de a afla câte ceva despre vieţile lor şi despre felul cum gândesc. Alergatul la maraton sau căţăratul pe munte, jocul de bridge sau dramele lui Racine sunt destul de plictisitoare, dar nu şi pentru aceia care au investit în ele suficientă atenţie pentru a realiza complexitatea lor intrinsecă. Atunci când ne concentrăm pe oricare dintre segmentele realităţii, ni se relevă o cantitate aproape infinită de şanse de a acţiona – fizic, mental, sau emoţional - şi de a ne folosi aptitudinile. Nu există nici o scuză pentru plictiseală, niciodată.
    A controla atenţia înseamnă a controla experienţa şi, prin urmare, calitatea vieţii. Informaţia ajunge în conştiinţa noastră numai dacă îi acordăm atenţie. Iar atenţia se comportă ca un filtru între evenimentele exterioare şi felul cum noi le experimentăm pe acestea. Cantitatea de stres cu care ne confruntăm depinde mai degrabă de cât de bine ne controlăm atenţia, decât de ceea ce ni se întâmplă. Efectul durerii fizice, al pierderii de bani, al unei umilinţe suferite în societate,  depinde de cât de multă atenţie îi acordăm, de cât de mult îi permitem să ne penetreze conştiinţa. Cu cât investim mai multă energie psihică într-un eveniment, acesta devine cu atât mai real şi ne va induce în conştiinţă cu atât mai multă entropie. Nu este o soluţie bună nici să negăm, să reprimăm sau să interpretăm greşit astfel de evenimente, pentru că informaţia va arde mocnit în străfundurile minţii, epuizându-ne energia psihică pentru a o împiedica să iasă la suprafaţă. E mai bine să ne confruntăm direct cu suferinţa, să o conştientizăm şi să îi respectăm prezenţa, apoi să acordăm atenţie cât de repede posibil unor lucruri pe care le alegem noi înşine.

[…] 

Nu putem duce o viaţă excelentă fără a ne simţi ca făcând parte din ceva mai grandios şi mai etern decât noi înşine. Aceasta este o concluzie comună tuturor religiilor care au dat sens vieţii oamenilor de-a lungul istoriei. Astăzi, fiind copleşiţi în continuare de descoperirile din ştiinţă şi tehnologie, suntem în pericolul de a omite această perspectivă. în SUA şi în alte societăţi avansate din punct de vedere tehnologic, individualismul şi materialismul prezintă o importanţă mult mai ridicată decât loialitatea faţă de comunitate şi de valorile spirituale.
    Dr. Benjamin Spock, ale cărui sfaturi despre creşterea copiilor au avut o mare influenţă în decursul existenţei a cel puţin două generaţii de părinţi, aflat acum în amurgul vieţii, nu mai crede că e bine să ne educăm copiii pentru a deveni indivizi liberi. în prezent, el este de părere că e foarte important ca aceştia să înveţe să muncească pentru un scop comun şi să aprecieze arta, religia şi celelalte aspecte inefabile ale vieţii.  
    De fapt, sunt din ce în ce mai multe semnale de avertizare că ne iubim prea mult pe noi înşine. Un exemplu este incapacitatea oamenilor de a se achita de angajamente. Drept urmare, jumătate din populaţia urbană din ţările dezvoltate îşi petrece viaţa în singurătate, iar căsniciile care se dizolvă sunt în număr din ce în ce mai mare. O altă consecinţă este dezamăgirea pe care oamenii o declară în sondaje faţă de instituţiile în care aveau încredere în trecut, ca şi faţă de conducătorii acestora.    Din ce în ce mai des, preferăm să ignorăm veştile rele, să ne retragem în comunităţi închise, protejate de reacţii armate. Dar e imposibil să avem o viaţă mulţumitoare dacă nu ne lăsăm afectaţi de societatea coruptă, după cum spunea Socrate şi după cum au aflat cei care trăiau sub dictatură în ultimii ani. Lucrurile ar fi mult mai simple dacă am fi responsabili numai pentru noi înşine. Din nefericire, situaţia e alta. Unul dintre ingredientele necesare unei vieţi satisfăcătoare este responsabilitatea activă faţă de ceilalţi oameni şi faţă de lumea din care facem parte.     Însă adevărata provocare este să micşorăm entropia din mediul înconjurător fără a o mări pe cea din cadrul propriei noastre conştiinţe. în acest sens, budiştii ne oferă un sfat foarte bun: „ Comportă-te întotdeauna ca şi cum viitorul universului ar depinde de faptele tale, dar râzi de tine pentru că ai crezut că ceea ce faci contează”. Această glumă serioasă, această combinaţie de grijă şi modestie face posibilă exercitarea simultană a implicării şi lipsei de grijă. Adoptând această atitudine, nu avem nevoie să câştigăm ca să ne simţim mulţumiţi; dacă ajutăm la menţinerea ordinii universale, acest lucru devine propria sa recompensă, indiferent de consecinţe. Numai atunci e posibil să găsim bucurie chiar şi în a pierde o bătălie pentru o cauză bună.
    Un prim pas pentru a ieşi din acest impas este să ne înţelegem mai bine pe noi înşine – imaginea pe care ne-o facem despre sine. N-am putea rezista fără propriul eu. Dar partea neplăcută a sinelui este că, imediat ce apare în copilărie, începe să controleze celelalte părţi ale conştiinţei. Pentru că ne identificăm cu el şi credem că este centrul existenţei noastre, sinele ne apare ca fiind nu numai cea mai importantă parte a conştiinţei noastre, ci unicul lucru care merită atenţie (pentru anumiţi oameni, cel puţin). Pericolul care apare în această situaţie este că întreaga noastră energie psihică va fi direcţionată către satisfacerea nevoilor entităţii imaginare pe care ne-am creat-o noi înşine. Ceea ce n-ar fi chiar atât de rău, dacă sinele pe care îl aducem la viaţă este o entitate rezonabilă. Dar copiii care suferă abuzuri pot ajunge să-şi construiască o imagine a sinelui necruţătoare sau vindicativă; copiii care sunt răsfăţaţi fără a fi iubiţi îşi pot alcătui imagini de sine narcisiace. Sinele poate deveni insaţiabil, sau poate ajunge să-şi exagereze importanţa. Persoanele cu o astfel de imagine de sine deformată se pot simţi constrânse să îi satisfacă nevoile. Dacă sunt de părere că au nevoie de mai multă putere, bani, dragoste sau aventură, vor face orice pentru a-şi satisface nevoia respectivă, chiar într-o măsură mai mare decât e cazul pe termen lung. în astfel de cazuri, energia psihică a respectivei persoane, ghidată de un ego nesănătos, ar putea cauza entropie în mediul înconjurător, dar şi în propria conştiinţă.
În lipsa unei percepţii de sine, un animal se va strădui până când îi sunt satisfăcute nevoile biologice, dar nu mai mult. îşi va ataca prada, îşi va apăra teritoriul, se va lupta pentru un partener, dar după ce s-a ocupat de aceste imperative, se va odihni. însă dacă o persoană îşi creează o imagine de sine bazată pe putere sau bogăţie, eforturile sale nu vor avea limită. îşi va urmări neîncetat scopul stabilit de ego-ul său, chiar dacă acest lucru îl va costa sănătatea, chiar dacă va trebui să distrugă alţi oameni prin acţiunile sale.
     În aceste condiţii, nu e deloc surprinzător faptul că foarte multe religii au învinovăţit ego-ul pentru nefericirea omenirii. Remediul radical pe care îl oferă acestea este neutralizarea ego-ului, nemaipermiţându-i să ne dicteze dorinţele. Dacă refuzăm să ţinem seama de el renunţând la mâncare, sex şi alte zădărnicii pentru care ne luptăm, în cele din urmă, ego-ul nu va mai avea nici un cuvânt de spus, se va ofili şi va muri. Dar nu există nici o modalitate de a nimici ego-ul şi a supravieţui. Singura alternativă viabilă este să urmăm o cale mai puţin radicală, să ne asigurăm că ajungem să ne cunoaştem sinele şi să îi înţelegem particularităţile. Numai atunci e posibil să separăm nevoile care ne ajută cu adevărat să „navigăm” prin viaţă de acele excrescenţe maligne care decurg din ele şi ne fac nefericiţi.

[…]

Fluxul este o sursă de energie psihică datorită faptului că poate concentra atenţia şi poate motiva acţiunile. Ca şi alte forme de energie, este neutru – poate fi utilizat în scopuri constructive sau distructive, la fel cum ne putem folosi de foc pentru a încălzi o casă pe timp de iarnă sau pentru a o arde. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul energiei electrice sau nucleare. Faptul că energia a fost pusă la dispoziţia oamenilor este o reuşită remarcabilă, dar este esenţial să învăţăm să o utilizăm cu înţelepciune. Astfel, putem concluziona că nu este suficient să ne găsim ţeluri de care să ne bucurăm pentru a avea o viaţă mai bună, ci să le alegem în aşa fel încât să diminueze cantitatea de entropie din întreaga lume.   
    Unde putem găsi astfel de ţeluri? Definirea entropiei aplicată la lucrurile omeneşti se află în sarcina religiei. Se numeşte „păcat” şi constă în comportamente care dăunează omului, comunităţii sau valorilor acesteia. Toate societăţile care au supravieţuit au trebuit să-şi definească scopuri pozitive pentru a canaliza energia oamenilor; pentru a-i face mai eficienţi, au creat entităţi supranaturale pentru a comunica oamenilor regulile comportamentului corect sau greşit prin viziuni, apariţii şi texte dictate unor anumiţi oameni, ca Moise, Mohamed sau Joseph Smith. Aceste scopuri nu puteau fi justificate numai prin faptul că foloseau oamenilor de la momentul respectiv. Dacă efectele acţiunilor puteau fi resimţite doar în acea viaţă, bunul simţ le-ar fi dictat acestora să obţină cât mai multe avantaje materiale, fără să aibă vreo remuşcare. Iar dacă toţi oamenii ar fi fost motivaţi de egoism pur, comunitatea ar fi fost distrusă. Prin urmare, fiecare religie a trebuit să conceapă un scenariu pentru ceea ce li se întâmplă celor care acţionează ghidaţi exclusiv de interesele proprii. Pedepsele erau reîncarnarea într-o formă inferioară de viaţă, uitarea sau urgia iadului.
     Una dintre marile provocări ale timpurilor noastre este să descoperim noi baze ale scopurilor transcendente care să fie conforme cu tot ceea ce cunoaştem despre lume. Cu alte cuvinte, un nou mit pentru a da vieţii un sens, dar un mit care să ne fie de folos atât în prezent, cât şi în viitor – la fel cum miturile străvechi i-au ajutat pe strămoşii noştri să dea un sens existenţei lor, sprijinindu-se pe imagini, metafore şi fapte necunoscute. Dar, în acelaşi fel în care miturile din trecut erau considerate adevărate de către cei care le foloseau, şi noi trebuie să credem în adevărul acestor noi sisteme religioase.
    În trecut, profeţii dădeau glas miturilor care confereau putere credinţelor comunităţii. Ajutându-se de imagini familiare, profeţii lăsau să se înţeleagă că, prin ei, o fiinţă supremă le comunica oamenilor cum anume trebuie să se comporte şi cum era lumea de dincolo de simţurile noastre. Poate vor continua să existe profeţi care susţin că ştiu astfel de lucruri, dar e mai puţin probabil că lumea îi va crede. Una dintre consecinţele faptului că depindem de ştiinţă pentru rezolvarea problemelor materiale şi de democraţie pentru soluţionarea conflictelor politice este aceea că am învăţat să punem la îndoială viziunea unui singur individ, indiferent cât de inspirat ar fi acesta. Desigur, încă există „cultul personalităţii”, dar este mai temperat de un scepticism sănătos. O revelaţie credibilă ar trebui să se bucure de consensul pe care îl aşteptăm de la adevărurile ştiinţifice şi de la luarea de decizii democratice.
      În loc să-i aşteptăm pe profeţi, am putea să descoperim fundamentele unei vieţi satisfăcătoare în cunoştinţele pe care ni le relevă oamenii de ştiinţă şi alţi gânditori. Există suficiente informaţii despre cum funcţionează universul pentru a şti ce fel de acţiuni măresc complexitatea şi ordinea sa şi care dintre ele duc la distrugere. Redescoperim felurile în care toate formele de viaţă depind unele de altele şi de mediul înconjurător. Ne dăm seama că orice acţiune produce o reacţie de acelaşi nivel. Că e greu să creăm echilibru şi energie utilă, care se pierde cu foarte mare uşurinţă într-un mediu haotic. Aflăm că urmările acţiunilor noastre pot să nu fie vizibile imediat, dar pot avea efecte la mult timp distanţă, pentru că tot ceea ce există face parte dintr-un sistem interconectat. Multe dintre aceste lucruri au fost deja enuţate, sub o formă sau alta, de către religiile triburilor indiene, de către budişti, zoroastrieni şi nenumărate alte religii fondate pe observarea atentă a vieţii.
     Dar există şi alte perspective în ştiinţa modernă – şi poate chiar mai interesante. De exemplu, implicaţiile relativităţii ne-ar putea arăta o cale de reconciliere între religiile monoteiste, care s-au bucurat de mare succes în ultimele două milenii, şi cele politeiste, care sunt mai fragmentate şi idiosincrazice. Dezavantajul politeismului este că atunci când oamenii credeau într-adevăr în existenţa diferitelor spirite, demiurgi, demoni şi zei, fiecare cu sfera sa de autoritate şi cu propriul caracter, acest lucru cauza o mare confuzie şi risipă de atenţie printre enităţile spirituale aflate în competiţie. Postularea unui singur Dumnezeu, fie că era al israeliţilor, al creştinilor sau al musulmanilor, a reinstaurat ordinea în conştiinţa credincioşilor, eliberând o mare cantitate de energie psihică, ceea ce a pus în umbră alte religii. Monoteismului avea şi dezavantaje – individualizarea unei singure entităţi supreme putea duce foarte uşor la dezvoltarea unui dogmatism rigid.
    Relativitatea şi descoperirile de dată mai recentă despre geometria fractalilor oferă noi perspective: o aceeaşi realitate poate exista în „fascicule” diferite şi, în funcţie de perspectiva privitorului, unghiul de vedere, timp şi dimensiunea observaţiei, putem deosebi imagini foarte diferite ale aceluiaşi adevăr fundamental. Astfel, nu trebuie să etichetăm viziunile şi perspectivele care diferă de ceea ce am învăţat în copilărie ca fiind erezii, ci să realizăm că şi ele sunt manifestări temporale, valabile într-un anumit spaţiu, ale unui singur proces fundamental de o complexitate covârşitoare.

 […]                                            

      Astfel, fiecare dintre noi este responsabil pentru un anume punct din timp şi spaţiu, în care trupul şi mintea noastră au format o conexiune cu întreaga reţea a existenţei. Este adevărat că identitatea noastră este determinată de zestrea genetică şi de interacţiunile sociale, dar este la fel de adevărat că, din moment ce am inventat conceptul de libertate, putem face alegeri care să determine viitorul aspect al reţelei din care facem parte. „Cosmeticele” de care ne folosim ne ajută să determinăm dacă aerul va fi respirabil, dacă timpul petrecut vorbind cu profesorii va afecta ceea ce învaţă copiii noştri sau dacă programele de televiziune la care ne uităm influenţează felul entertainmentului comercial.

Este o diferenţă între evoluţia care ne ajută să vizualizăm viitorul cu referinţe din trecut şi cea care ne direcţionează spre a ne crea o viaţă satisfăcătoare şi plină de sensuri. Desigur, unul dintre motivele pentru care religiile tradiţionale au avut un impact atât de mare asupra conştiinţei umane este că au personalizat forţe cosmice – de exemplu, pretinzând că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa, ceea ce a avut ca rezultat faptul că foarte mulţi creştini l-au înfăţişat sub forma unui patriarh bătrân şi bun. ªi mai mult decât atât: au acordat vieţii oamenilor demnitate şi promisiunea eternităţii. Ceea ce este o schemă greu de urmat. Procesul evolutiv, aşa cum îl înţelegem în prezent, se aplică la mulţimi şi nu are nimic de spus despre indivizi; este administrat de determinism şi şansă, în loc de scop şi libertatea voinţei. Astfel, ne apare ca o doctrină aridă, fără nici o şansă de a inspira pe cineva la a-şi organiza viaţa fără să facă referire la ea.     Totuşi, descoperirile ştiinţei ar putea să ne dea speranţe fiecăruia dintre noi. în primul rând, ele ne fac din ce în ce mai conştienţi că suntem unici. Nu numai pentru că ingredientele codului genetic s-au combinat într-un anume fel, producând trăsături fizice şi mentale fără precedent. Dar şi din perspectiva segmentului unic de timp şi al spaţiului singular în care s-a născut acest organism. Timpul şi locul în care ne-am născut definesc o coordonată unică a existenţei pe care nu o mai are nimeni altcineva; din acest motiv, un individ devine om numai în condiţiile în care beneficiază de un context fizic, social şi cultural.     Evitarea acestui lucru este ceea ce numim „bine” – acţiunile care păstrează ordinea, evitând rigiditatea, care sunt documentate de nevoile celor mai evoluate sisteme. Acţiunile care au în vedere viitorul, binele comun, bunăstarea emoţională a celorlalţi. Binele este victoria creativă asupra inerţiei, energia care conduce la evoluţia conştiinţei umane. întotdeauna e mai greu să acţionăm conform noilor principii de organizare – şi necesită mai mult efort şi energie. Abilitatea de a înfăptui acest lucru se numeşte virtute.
    Felul cum înţelegem în prezent materia şi energia demonstrează, de asemenea, existenţa unei noi modalităţi de a percepe binele şi răul. Numim rău ceea ce provoacă durere, suferinţă, dezordine la nivel psihic sau la nivelul comunităţii. De obicei, acest lucru înseamnă să nu rezistăm, sau să acţionăm conform principiilor unei forme de organizare inferioară; de exemplu, atunci când o persoană conştientă se comportă exclusiv instinctual sau când o fiinţă socială are un comportament egoist, chiar dacă situaţia necesită colaborare. Când oamenii de ştiinţă lucrează la perfectarea mijloacelor de distrugere, cedează în faţa entropiei, în ciuda faptului că se folosesc de cunoştinţele cele mai recente şi mai sofisticate. Entropia, sau răul, este starea de bază; reprezintă condiţia la care se întorc sistemele dacă nu încercăm să evităm acest lucru.     Dar de ce ar trebui să fim virtuoşi, când e mult mai uşor să lăsăm entropia să domine? De ce ar trebui să ne dorim să sprijinim evoluţia fără a ne putea baza pe promisiunea unei vieţii eterne drept recompensă? Dacă ceea ce am afirmat până acum este adevărat, viaţa eternă este parte a existenţei – nu în felul în care este prezentată viaţa de apoi în desenele animate, cu personaje îmbrăcate în cămăşi de noapte, cu aure deasupra capului, aşezate printre nori – ci prin aceea că acţiunile noastre din această viaţă se vor reflecta de-a lungul timpului, transformând viitorul aflat în evoluţie. Dacă actuala conştiinţă a individualităţii este păstrată într-o anume dimensiune a existenţei după moarte sau dacă dispare cu desăvârşire, nu putem tăgădui faptul că fiinţa noastră va rămâne pentru totdeauna parte din fundamentul universului. Cu cât mai multă energie psihică investim în viitorul existenţei, cu atât ne cresc şansele de a face parte din acesta. Cei care se identifică cu evoluţia îşi unesc conştiinţa cu ea, asemeni unui pârâu care se varsă într-un fluviu imens, iar curenţii lor devin unul.    În cadrul acestui scenariu, iadul este, pur şi simplu, separarea individului de fluxul vieţii. Este agăţarea de trecut, de sine, de securitatea pe care ne-o conferă inerţia. Un argument în favoarea acestei idei se află şi în rădăcina cuvântului „diavol”: provine din sintagma grecească dia bollein – a separa sau a rupe în două. A fi diabolic înseamnă a slăbi complexitatea în formare, prin extragerea energiei psihice din aceasta.

Volumul se află în curs de apariţie la Editura „Curtea Veche”.