William Shakespeare, Sonete X-XXVIII

X

De al ruşinii gând renegi iubirea,

Când eşti cu tine prea nechibzuit.

Sunt mulţi acei ce-ţi poartă îndrăgirea,

Dar pe nici unul nu iubeşti vădit;

 

Că-n tine ţii al vrăjmăşiei dar,

Chiar împotriva-ţi stăpânit de ură,

Ruină ţi-este frumuseţea doar,

Când de slujit iubirii nu se-ndură.

 

Alungă-ţi vrajba, să mă pot gândi.

E drept iubirii ură să-i opui?

Precum ţi-e chipul, blând şi bun să fii,

S-ai milă doar de chinul pieptului.

De al meu drag, te schimbă-n altul, dar',

Ca frumuseţea-n tine s-aibă har.

 

 

XI

Grăbit precum declinul ţi-este sporul

Într-unul care-n urma ta rămâne;

Şi sângele ce-l dai de tânăr dorul

Îţi va trezi în zilele bătrâne.

 

Înţelepciune, chip şi neam trăiesc

Prin acest gând; iar fără el, nimic.

De-ar fi ca toţi să-l scape, mă gândesc,

S-ar stinge timp şi lume câte-un pic.

 

Lasă-i pe cei Naturii-mpotriviţi,

Nebuni, urâţi şi răi, să piară singuri.

Găseşte-ţi loc între cei dăruiţi;

Păstrează rodul fericirii-n sâmburi.

Tipar a vrut natura să îi fii,

Să nu te stingi fără să ai copii.

 

 

XII

Când număr paşii vremilor curgând,

Şi-al zilei chip pierdut în noapte-l ştiu;

Când violetele pier rând pe rând,

Şi mândre pletele albesc târziu;

 

Când pustiiţi de frunze-s pomii-n vânt,

Demult al vitelor ferit umbrar,

Şi-al verii rod în snopuri iarăşi frânt

Reţine ochii-n foşnitorul car;

 

Atunci la frumuseţea ta gândesc

Cum o să guste-al vremilor amar,

Doar frumuseţile se risipesc,

Şi-n faţa altor frumuseţi dispar.

De-a Vremii coasă nu te poţi feri,

Dar cu urmaşi o-nfrunţi când vei pieri.

 

 

XIII

De-ai fi tu însuţi, vai, dar dragul meu

Îţi aparţii doar cât trăieşti aici;

Pentru apus fi pregătit mereu,

Din mândru-ţi chip un altul să ridici.

 

Doar astfel, zic, splendoarea de-mprumut

N-ar şti să-şi afle drumul stăvilit;

Vei fi din nou al tău, deşi pierdut,

Când mândru-ţi fiu în chip te-a moştenit.

 

Cine să-şi lase casa în declin,

Când truda lui o poate demn feri

De-al iernii anotimp aşa meschin

Şi de-ale frigului cărări pustii?

Vai, doar risipă; dragul meu, cum ştii,

Ai fost vlăstar; şi tată ai să fii.

 

 

XIV

Nu între stele văd închipuiri,

Şi parcă totuşi astronom aş fi;

Dar nu cunosc diverse prevestiri,

Ciume sau morţi, şi nici intemperii;

 

Nu pot prezice-n drum o clipă doar,

Aflând de va fi tunet, ploaie, vânt,

Şi nici al prinţilor destin măcar,

Sau cât de greu e-al cerului cuvânt.

 

În ochii tăi misterul mi-e răspuns,

Şi-n ei ca-n aştri gânduri pot citi:

Găseşti frumosul de-adevăr pătruns,

Dacă în rod să te preschimbi vei şti.

Sau dacă nu, prezicere cobor:

Frumos şi adevăr prin tine mor.

 

 

XV

Când sigur ştiu că-n orişice vlăstar

Perfecţiunea doar o clipă ţine,

Că marea scenă-i un spectacol doar,

Sub răsgândirea astrelor divine;

 

Când oameni văd ca plantele sporind,

În zel şi frâu de-acelaşi cer purtaţi,

Cu tânăr sânge, dintre culmi sărind,

Şi-apoi mândriei lor complet uitaţi;

 

Atunci al trecerii destin gândesc,

Şi-n cale parcă-ntinerit mi-apari,

Dar Timpul şi Ruina se-ntâlnesc,

Chip tânăr ziua, noaptea să dispari.

Luptând cu Timpul, de-al tău drag, doresc

Ce-ţi fură el din nou să-ţi dăruiesc.

 

 

XVI

De ce mai bună cale nu gândeşti

Să-nfrunţi ăst Timp necruţător, tiran?

De ce căderii tale nu-i găseşti

Decât al rimei mele paravan?

 

Trăind în culmea zilelor senine,

Grădini virgine încă te-ntâlnesc,

Dorindu-şi viaţa florilor din tine,

Mai mult decât un suflet nefiresc.

 

Şi astfel, viaţa către viaţă trece,

Dar Clipa-n zbor, sau pana-mi de şcolar,

De te-ar trudi în chip şi suflet rece,

Nicicând să-ţi dea nu pot al vieţii har.

Rămâi al tău din tine dăruind,

Şi vei trăi al trudei chin ştiind…

 

 

XVII

Cine va crede-n anii viitori

Versul meu plin de ale tale zări?

Mormânt îl ştie cerul uneori

Prin tine nopţii întinzând cărări.

 

De-aş şti să-ţi trec privirea în cuvinte

Şi al tău farmec să-l adun în pagini,

Grăi-vor alte vremi "Poetul minte,

Divinul dar pe chipuri are margini".

 

Voi fi, prin pagini gălbenite-n veac,

Bătrân şi fără noimă socotit,

Iar tu mister, al fanteziei leac,

Şi rimă unui cântec învechit.

Urmaş în viaţă timpul de ţi-ar şti,

În el şi-n a mea rimă vei trăi.

 

 

XVIII

Să te asemăn cu o zi de vară?

Îmi pari mult mai senin şi cumpătat.

Cad mugurii de Mai cum vânturi zboară,

Şi-al verii timp se duce ne-ncheiat;

 

Divinul ochi dogoară uneori,

Şi auriu-i chip adesea-i şters;

Şi tot ce-i mândru, câteodată-n zori,

Pierdut şi singur, asfinţeşte-n mers;

 

Dar vara ta pierdută nu va fi,

Nici sărăcită de-al mândriei dar;

Nici umbra Morţii pasul nu-ţi va şti,

Când naşti în timp al versurilor har.

Cât oameni sunt, sau ochii pot zări,

Atât vers am, şi viaţă el ţi-o fi.

 

 

XIX

Prin gheara leului, Timp lacom, treci,

Şi în pământ aruncă rodu-i blând;

Din falca tigrului ia colţii reci,

Şi arzi bătrânul Phoenix sângerând;

 

Străbate-n calea-ţi anii cum îi vrei,

Senini ori trişti, cu pasul tău grăbit

Pentru o lume adormită-n ei;

O cruntă crimă doar n-am să-ţi permit:

 

O, nu lăsa iubirii mele chin,

Nici urmă-n chip prin pana-ţi să îi laşi;

În zborul tău dă-i ne-ntinat destin

Frumosul chip să prindă în urmaşi.

Dar varsă-ţi răul, Timp bătrân! Că eu,

Prin versu-mi, tânăr îl voi şti mereu.

 

 

XX

Chip de femeie ţi-a pictat Natura,

Stăpân şi doamnă a plăcerii mele;

Un suflet feminin, dar cu măsura

Necinstei celor mândre să înşele;

 

Ochi mai luminos, sincer prin sclipire,

Aurind în cale tot ce întâlneşti;

Fermecând bărbaţi, dormi 'n-a lor privire,

Uimitor apari în inimi femeieşti.

 

Întâi femeie ţi-ai aflat menirea;

Natura, însă, te-a-ndrăgit, şi mie,

Lăsându-mi risipită împlinirea,

Alt rost ţi-a scris, în dar de bărbăţie.

Cum eşti sortit plăcerii feminine,

Iubirea-ţi vreau, iar trupul îi revine.

 

 

XXI

Nu mă asemăn muzei care ia,

Cu zel pictându-şi frumuseţi în vers,

Din haina cerului podoaba grea,

Şi frumuseţea o repetă-n mers;

 

Unindu-şi forţa, într-un gest plenar,

Cu soare, lună, ţărm şi-al mării val,

Cu mugurii de-April, şi tot ce-i rar

Încât suspină-n sfera-i cerul pal.

 

Precum iubesc, dă-mi sincer gând să scriu,

Şi crede-mă, iubirea-mi poartă har

Ca pruncul unei mame, chiar de ştiu

Că nu-i aproape de-al luminii dar.

La fel să spună, lasă-i, ce-au în gând:

Nu voi slăvi ce nu doresc să vând.

 

 

XXII

Nu voi găsi-n oglindă că-s bătrân,

Cât tinereţea-n tine va trăi;

Însă când timpul te-o brăzda stăpân,

Căta-voi moartea zile-a-mi ispăşi.

 

Că tot frumosu-n tine adunat

E chiar veşmântul sufletului meu,

Ce-n pieptul tău, şi-n mine-i neschimbat.

Cum mai bătrân ca tine pot fi eu?

 

O dragoste, la fel veghează-ţi nimbul

Cum eu de veghe pentru tine-oi sta,

Păstrându-ţi sufletul, ferit ştiindu-l

Precum e pruncul lângă doica sa.

Îţi cruţă sufletul, cât frânt e-al meu;

Tu mi l-ai dat să îl păstrez mereu.

 

 

XXIII

Ca un actor pe scenă ezitând,

Ce-n teama-i rolul strică depăşit,

Sau ca o fiară cu mânie-n gând,

Al cărei suflet îl găseşti sleit;

 

Aşa uit eu, de teamă, să rostesc

Numele celui care m-a-mplinit,

Şi în iubirea-mi parcă mă golesc,

De-al ei refren în şoapte ocolit.

 

O, vezi în slove elocvenţa dar',

Şi semnul mut din pieptu-mi grăitor,

Cerşind în schimb iubirea ta măcar,

Mult mai deschis decât ecoul lor.

O, cată-n gând ce liniştea a scris:

S-auzi cu ochii e-al iubirii vis.

 

 

XXIV

În rol de pictor ochiul mi-a fixat

Splendoarea ta pe-al inimii decor;

Şi al tău chip de trupu-mi înrămat

Este tabloul cel mai grăitor.

 

Zărind în pictor darul, vei afla

Efortul său esenţial gândit,

Pe care pieptul în dugheana sa

Îl ţine încă, de-ai tăi ochi vrăjit.

 

Iată cum ochii pentru ochi se ţin.

Ai mei te-au desenat, iar ochii tăi

Ferestre-n pieptul meu deschid senin,

Spre tine soarele să-şi afle căi.

Oricât de iscusiţi în arta lor,

Redau ce văd, nicicum al firii dor.

 

 

XXV

Lasă-i pe cei cu astrele tocmiţi

Să-şi cânte numele şi cinstea-n cor,

Dar eu, opus celor aşa sortiţi,

Cinstesc destinul meu prevăzător.

 

Prind viaţă favoriţii princiari

Asemeni florilor sub ochi solar,

Şi în trufia lor par tutelari,

Dar când se-ncruntă ochiul toţi dispar.

 

Războinicul în luptă ridicat,

După victorii mii o dată-nfrânt,

Din cartea cinstei este şters, uitat,

Şi truda lui sfârşeşte în pământ.

Deci vesel sunt, iubesc şi sunt iubit,

Cât timp nu pot urni, şi nu-s urnit.

 

 

XXVI

Stăpân iubirii mele, ce-ai legat

Prin gândul tău un suflet prea supus,

Acest mesaj îţi este închinat,

Din datorie, nu din zel nespus.

 

Un gest măreţ, ce ţi-ar părea steril

Trecut prin mintea-mi simplă în cuvinte.

Dar sper să-şi afle-n gândul tău agil,

Deşi prea gol, doritele-i veşminte;

 

Până când steaua ce-mi veghează-n cale

Cu mândru chip spre mine va privi,

Redându-mi dorul strălucirii sale,

Nu merit eu respectul tău a şti.

Dar îndrăzni-voi să-ţi declar iubirea;

Până atunci nu-ţi întâlnesc privirea.

 

 

XXVII

Sleitu-mi trup grăbeşte către pat,

Repaus dulce-n mădulare frânte;

Dar alt traseu în mintea mea străbat,

Când trupu-mi zace după trude crunte.

 

Departe-n mine, gânduri se trezesc

Pornindu-şi drum spre tine râvnitor,

Şi grele pleoapele-mi acum pândesc

Al orbilor întunecat decor.

 

Însufleţind tabloul, umbra-ţi doar

Străbate-al ochilor profund abis,

Un giuvaier aflându-şi avatar

Din sumbra noapte preschimbată-n vis.

Cât ziua-n trup, şi noaptea-n gând trudesc,

Pentru noi doi odihnă nu găsesc.

 

 

XXVIII

Mă-ntreb cum oare să mai pot zâmbi,

Lipsit de al odihnei rost deplin?

Când chinul zilei noaptea n-o sfârşi,

Şi zi în noapte, noapte-n zi sunt chin?

 

Deşi opuse prin domnia lor,

Torturii mele îi subscriu pe rând,

Prin trudă una, alta grăitor

Al trudei care te-a pierdut în gând.

 

Spun zilei, s-o încânt, că eşti frumos,

Şi-o-nseninezi când norii stau s-apară.

La fel, spre-al nopţii chip întunecos,

Când stele nu-s, luceşti la ceas de seară.

Zi după zi tristeţea mi-e mai mare,

Noapte de noapte chinul ţărm nu are.