La Prieuré

Într-o dimineaţă, curând după ce am ajuns la Prieuré, veneam de pe terasă în holul principal al castelului. Odată intrat, m-am oprit înmărmurit. Stând în hol, într-o mică jumătate de cerc se afla un grup de femei în haine de lucru. În faţa lor era domnul Gurdjieff. În mod evident făcuseră câteva greşeli serioase, fiindcă se răstea la ele. Ochii lui negri scânteiau, faţa şi capul nebărbierit erau roşii de furie. Gesticula furios şi avea degetul îndreptat către femei. Toate păreau terifiate de această mustrare. Într-o străfulgerare, domnul Gurdjieff opri totul. Total. Îşi puse cu blândeţe mâinile de-a lungul corpului. Cu un zâmbet şi un gest larg al mâinilor concedie femeile. Apoi, încet şi în linişte, urcă scările către camera sa.

Am fost copleşit de ceea ce am văzut. Ştiam că domnul Gurdjieff nu a simţit deloc supărare sau furie. Acesta a fost într-adevăr un act conştient. Era primul act dintr-o serie de experienţe vii pe care le am de la domnul Gurdjieff şi pe care nu le voi uita niciodată.

La Prieuré

Era, probabil, a doua mea noapte de sâmbătă pe care o petreceam la Prieuré, când domnul Gurdjieff şi toţi ceilalţi se aflau în camera fierbinte a saunei. Domnul Gurdjieff, cu un prosop înfăşurat în jurul capului ca un turban, întins pe o parte pe un fel de canapea într-un colţ al camerei. Stătea în faţa noastră gol, ca şi noi, de altfel.

Vorbea despre Micul Mister. Acest subiect era adesea savurat pentru că-şi înfrumuseţa vorbirea cu zâmbete şi gesturi descriptive largi.

Cred că am înţeles ce a vrut să spună, dar vroiam să fiu sigur. M-am întors către omul care stătea lângă mine şi am întrebat. A arătat către ce avea între picioare.

Domnul Gurdjieff spunea că, uneori, Micul Mister este mai puternic decât Marele Mister. Influenţa lui asupra Marelui Mister era impresionantă. De fapt, Micul Mister era adesea adevăratul Şef.

Când domnul Gurdjieff s-a oprit din vorbit, s-au auzit câteva râsete înăbuşite. Apoi linişte. Deodată am rupt tăcerea. Eram aşezat pe o bancă chiar în faţa domnului Gurdjieff. Am vorbit cu o intensitate extraordinară.

- Un bărbat poate face un lucru bun în afara unui loc ca acesta, nu-i aşa, domnule Gurdjieff?

Ceva asemănător unui şuvoi de foc a ţâşnit direct din privirea mea către domnul G. El mi-a zâmbit :

- Ah, a spus el cu o voce joasă, tip periculos.

Începând cu acest moment, tot timpul cât am stat la Prieuré m-a numit „periculos“. Când a venit la New York, la sfârşitul lui 1928, mi-a dat un nou nume: Domnul Urs.

La ultima vizită la New York m-a numit : „Ange, Ange“.

New York

Aproape de sfârşitul lui 1928, domnul Gurdjieff şi câţiva dintre oamenii săi au venit la New York. Noi i-am numit prompt pe cei care au venit cu el „coada lui“. Aceasta a fost prima vizită în America a lui Gurdjieff de la accidentul de automobil din vara lui 1924. Pentru prima sa săptămână, în această vizită, Domnul Gurdjieff a locuit într-un apartament la intersecţia 7th Avenue cu Central Park South. Sub ferestrele sale se afla marchiza teatrului Al Jolson. Apartamentele erau mobilate de Shubert Theatre Corporation care deţinea şi clădirea. Mobilele din apartamentul ocupat de domnul Gurdjieff, preşurile, draperiile şi decoraţiunile pereţilor semănau cu un conglomerat de lucruri rămase mult timp după dezastrul Teatrului Shubert.

Într-una din primele seri aici, câteva doamne i-au trimis domnului Gurdjieff un mare şi atrăgător buchet de trandafiri American Beauty. Când am intrat în cameră pentru o întâlnire, am văzut trandafirii aranjaţi într-o vază înaltă aşezată pe pianul masiv.

La puţin timp după ce toţi membrii grupului au ajuns şi s-au aşezat, domnul Gurdjieff a intrat în cameră.

Îndată ce a apărut o femeie a spus: „Oh, domnule Gurdjieff, trandafirii sunt atât de frumoşi!“

- Un asemenea lucru nu este frumos, spuse domnul Gurdjieff cu dispreţ, o asemenea floare nu este nici măcar legală.

- Oh, dar domnule Gurdjieff, ea a fost bine intenţionată. Are o inimă bună.

- Nu, nu are o inimă bună, a spus domnul Gurdjieff, nu poate avea niciodată o inimă bună când trimite asemenea lucruri. Aceasta se face pentru a excita.

New York

În iarna lui 1928-1929 când se desfăşura o întâlnire, o lectură din Belzebut în manuscris sau o seară de muzică, însuşi domnul Gurdjieff deschidea uşa pentru a primi oamenii. În timp ce câţiva dintre noi intrau, el spunea, ca şi cum n-ar fi crezut: „Ah, tu aici ?“ Te simţeai ca şi cum cineva i-ar fi spus că de la ultima întâlnire ai murit.

Toţi am simţit că domnul Gurdjieff lucrează cu sine. Dar nu puteam concepe în nici un fel în ce consta acest lucru. Într-o seară a intrat în cameră şi s-a aşezat pe canapea aşa cum făcea întotdeauna. În acea seară noi am observat un rozariu în mâna sa dreaptă. Avea diametrul de 7,5 cm şi era legat cu mătănii foarte largi, de culoarea cărămizii. În timp ce asculta citirea din acea seară, ocazional muta o mărgea, de parcă ducea o muncă lăuntrică.

New York 1928-1929

Eu şi Daly King vorbeam adesea despre cum merg anumite lucruri în cadrul grupului. Aveam impresia că, într-un fel, toţi greşeam în modul în care realizam observarea de sine. Am decis să îl întrebăm pe Gurdjieff despre acest lucru.

Într-o noapte, eu si Daly am venit în apartament pentru o întâlnire şi am observat, în timp ce ne plimbam prin cameră, că suntem primii veniţi. Când am intrat, domnul Gurdjieff mergea către bucătărie. I-am şoptit lui Daly:

- Nu vom mai avea niciodată o şansă ca aceasta.

El a înclinat capul. M-am oprit în uşa bucătăriei şi am spus:

- Domnule Gurdjieff, eu şi domnul King vrem să vă întrebăm ceva referitor la observarea de sine.

Domnul Gurdjieff s-a uitat la mine, dar nu a zis nimic. Nici nu a înclinat capul, nici nu a făcut vreun gest care să indice în orice fel că pot vorbi.

Dar eu am continuat, pentru că, într-un mod subtil, simţeam că aştepta să audă mai multe.

- Noi simţim că este ceva greşit în felul în care încercăm să ne observăm. Greşim, domnule Gurdjieff ?

- Niciodată nu v-aţi observat pe voi înşivă, a spus cu putere. Voi vă observaţi mintea. Observarea minţii este ceea ce faceţi voi. Asta poate face şi un psihopat.

O afirmaţie auzită prima dată în 1929

La una din întâlniri, un om care tocmai începuse să vină la reuniuni a zis:

- Domnule Gurdjieff, ce încercaţi dumneavoastră să faceţi?

- Ce încerc să fac? replică domnul Gurdjieff. Încerc să le arăt oamenilor că, atunci când plouă, străzile sunt ude.

Asta m-a lovit atât de tare, încât n-am uitat-o niciodată.

Când domnul Gurdjieff se afla aici în ultima lui vizită la New York, în 1949, s-a întâmplat să fiu singur cu el într-o după-amiază în apartamentul din Wellington. În cursul unui scurte conversaţii i-am spus :

- Domnule Gurdjieff, acum mulţi ani, un nou venit în grup v-a întrebat ce încercaţi să faceţi. Aţi spus : „Încerc să le arăt oamenilor că, atunci când plouă, străzile sunt ude.”

- Am spus asta? m-a întrebat uimit.

Aceasta este prima remarcă de neuitat şi o adăugire la fel de neuitată.

O seară la începuturile anilor '30

Eu şi soţia mea, Dorothy, am auzit că domnul Gurdjieff a adus câţiva oameni speciali într-un apartament pe care îl foloseşte la toate întâlnirile. Apartamentul Q, un apartament ascuns, selectat într-o zonă retrasă. Domnul Gurdjieff urma să se întâlnească târziu în noapte cu un grup de intelectuali americani. Ei au fost invitaţi mai cu seamă de William Seabrooke. Era un scriitor american ce avusese un succes brusc cu o carte despre voodoo-ul din Haiti şi, mai târziu, cu o a doua carte despre vrăjitorie.

Nici un om din grupul din care făceam parte eu şi Dorothy n-a venit la această seară specială. A fost strict şi absolut interzis. Aşa că eu şi Dorothy am mers.

Când am ajuns acolo pe la 23:30, am găsit o fată tânără, membră a „cozii“ lui Gurdjieff, curăţând duşumeaua uzată cu un aspirator. Alţi doi oameni erau aşezaţi în rânduri, pe nişte scaune pliante cu ramele de oţel. Ei stateau în faţa unei canapele maro, uzate, cu pernele lăsate. Acesta era locul în care domnul Gurdjieff stătea întotdeauna când îl întâlneam în apartamentul Q.

O arcadă deschisă separa livingul de un micuţ dormitor care era rar folosit. Eu şi Dorothy am intrat în această cameră şi ne-am aşezat deoparte.

După ceva timp, oamenii au început să apară. Au intrat două femei de 30 de ani. Erau mai degrabă „grande dame“, îmbrăcate elegant în rochii de seară sub hainele de nurcă. Curând după sosirea lor, au intrat doi bărbaţi cu cravate negre. Camera nu era complet aranjată încă; mobila fusese mutată şi o masă fusese ştearsă de praf. Toţi aceşti vizitatori bine îmbrăcaţi stăteau, se uitau unii la alţii şi se simţeau de parcă greşiseră clădirea.

În aproximativ 20 de minute, camera s-a umplut cu bărbaţi şi femei, mulţi de 30 de ani, alţii mai bătrâni. Probabil cel mai bătrân bărbat din cameră avea un păr alb, moale şi era îmbrăcat în rochie de seară. O panglică roşie îi atârna peste cămaşa albă şi scorţoasă. Venise singur.

Cei mai mulţi dintre oaspeţi, intelighenţia americană, erau scriitori, muzicieni, filantropi, pictori şi jurnalişti. Printre ei se afla însuşi William Seabrooke, întrucâtva pregătit pentru noaptea care urma. Stând în primul rând din faţă, în direcţia opusă canapelei, se afla John B. Watson. Cartea sa despre behaviorism i-a făcut, pe el şi pe grupul său de cercetători în această ştiinţă psihologică nouă, cu adevărat faimoşi în ţara asta. Behaviorismul era întrebarea arzătoare a intelighenţiei.

În sfârşit, a intrat domnul Gurdjieff. Mergea încet către canapeaua maro şi, cu un suspin, s-a aşezat. A zâmbit invitaţilor săi în timp ce se juca atent cu lanţul unui ceas din aur greu, legat în jurul abdomenului său, de la o butonieră la buzunarul vestei.

Din acest moment mulţi dintre invitaţii săi se simţeau mai degrabă inconfortabil în aceste scaune pliante instabile. Mulţi erau vădit nedumeriţi. Câţiva erau încruntaţi. E posibil ca Seabrooke să le fi influenţat venirea, asigurându-i că vor întâlni un maestru, într-un apartament care îţi taie respiraţia, frumos în splendoarea lui orientală.

- Deci, începu domnul Gurdjieff, cine îmi va citi ? Am scris cartea Povestirile lui Belzebut către nepotul său. Dar cine poate citi?

Precaut, mi-am lipit capul de un colt al arcadei. M-a văzut.

- Ah, poate tu, a spus. Vino, fii drăguţ, citeşte.

Am mers la un scaun lângă capătul canapelei şi m-am aşezat. Unul din „coada“ lui a venit din capătul camerei şi mi-a înmânat manuscrisul.

- Acum citeşte capitolul America de la început, a spus domnul Gurdjieff. Încet şi cu voce tare. Citeşte.

- Capitolul 42, Belzebut în America, am început. Am citit cel puţin o oră, până când domnul Gurdjieff m-a oprit.

- Suficient, suficient. Să ne odihnim.

Din bucătărie câţiva membri ai „cozii“ au venit să servească invitaţii. Ei au oferit pepene galben spaniol pe platouri albe ieftine cu o mică furculiţă lângă pepene. Cafeaua a fost şi ea servită.

John B. Watson s-a mutat din primul rând lângă domnul Gurdjieff.

- Mi-a plăcut mult să aud citindu-se din cartea dvs., domnule Gurdjieff, a spus el. Din consideraţie doresc să vă trimit o copie a cărţii mele, Despre behaviorism.

Domnul Gurdjieff a surâs şi a înclinat capul încântat. Apoi a fluturat o mână către pian. Capacul a fost închis şi pe el au fost aşternute multe pahare şi variate sticle de lichior.

Oamenii au început să se adune în jurul pianului. Reuniunea a devenit mai relaxată şi mult mai animată. Câţiva invitaţi stăteau pe scaunele lor, dar cei mai mulţi dintre ei erau răspândiţi în jurul pianului.

După o binemeritată şi lungă „odihnă“, domnul Gurdjieff a vorbit.

- Acum vom citi ceva mai mult.

Cineva le-a spus celor de lângă pian şi ei s-au oprit din vorbit şi râs. Câţiva s-au grăbit să-şi toarne o ultimă băutură şi au revenit la scaune cu ea. Când s-a făcut linişte, domnul Gurdjieff a spus :

- Vom citi mai mult din capitolul America de acolo de unde ne-am oprit.

Am reînceput să citesc. Şi am citit, am citit, am citit. Trebuia să fie cel puţin ora 3. Aproape în şoaptă, domnul Gurdjieff a spus :

- Destul, destul.

M-am oprit din citit.

- Oh, nu, vă rog, a spus cel mai bătrân om, cel cu panglica roşie peste partea din faţă a bluzei. Îi curgeau lacrimi pe obraji.

- Vă rog, lăsaţi-l să citească mai departe, a implorat el. Această parte despre pâine, Prosphoro, cum o numiţi, este cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată. Vă rog, lăsaţi-l să citească. Vă rog.

- Nu, nu, a spus domnul Gurdjieff încet. Ne oprim.

După mult timp, Seabrooke, Watson şi toţi ceilalţi au plecat. Câţiva i-au spus la revedere domnului Gurdjieff, alţii au plecat fără să spună nici un cuvânt.

După ce au plecat toţi, i-a spus „cozii“ să ia un loc. Dorothy a ieşit din dormitor şi s-a aşezat lângă ceilalţi. M-am mutat de pe scaunul unde citisem, pe un scaun în faţa domnului Gurdjieff.

- Vezi, a spus el, ce este numit intelighenţie în America. Îţi poţi imagina? Un asemenea lucru gol. Ei îl numesc intelighenţia. Astfel de nulităţi.

Nimeni nu spunea o vorbă.

- Spuneţi, spuneţi, a zis el, tot ce vreţi.

Când ne-am mutat la bucătărie să spălăm vasele, domnul Gurdjieff s-a ridicat, a mers până la uşă, a deschis-o şi a închis-o încet în urma lui.

Alt episod la începuturile anilor '30

Urma o întâlnire într-un studio de dans în Carnegie Hall. Îl priveam pe domnul Gurdjieff ieşind singur din lift. A apăsat pe buton şi imediat uşile liftului s-au deschis. S-a urcat in lift, uşile s-au închis, iar liftul a coborât.

După ce am aşteptat câteva momente am sunat. Când uşile liftului s-au deschis, am văzut că era acelaşi cu care domnul Gurdjieff coborâse. Am păşit singur şi maşina a început să coboare.

Liftierul era un tânăr negru de vreo 20 de ani. I-am spus:

- Acel bărbat pe care tocmai l-ai dus jos... Ce i-ai făcut?

S-a gândit multă vreme, apoi a spus cu o voce liniştită:

- El ştie ceva.

Un cuvânt final

În vara lui 1932, eu, Daly King şi alţi câţiva din grupul nostru eram cu domnul Gurdjieff în biroul său de zi la Restaurantul Child din incinta Columbus Circle. Ne spusese că aceasta era ultima sa vizită în America.

Stătea în picioare ca şi cum ar fi fost pe picior de plecare.

- Domnule Gurdjieff, am spus, aţi spus că aceasta este ultima vizită în America. Nu vă mai întoarceţi. Nu vor mai exista întâlniri de grup sau citiri sau orice. Ce vom face, domnule Gurdjieff? Vă rugăm, spuneţi-ne ceva.

S-a uitat încet la noi toţi. Şi-a atins partea din spate a capului, zicând:

- Păstraţi-vă aici, a spus. Nu uitaţi. Păstraţi-vă aici.

În cei şapte ani care au urmat până să vină din nou în 1939, am încercat să „ne păstrăm aici“, în partea din spate a capului.