Ben Okri s-a născut în 1959 în Minna, în nordul Nigeriei. A crescut în Londra înainte de a reveni, împreună cu familia, în Nigeria, în 1968. A plecat din nou atunci când o bursă a guvernului nigerian i-a făcut posibil studiul Literaturii Comparate la Universitatea Essex din Anglia.
         
Între 1983 şi 1986 Okri a fost redactor pe poezie la „West Africa Magazine“. Din 1987 este membru al Societăţii Regale pentru Literatură (Royal Society of Literature), iar între 1991 şi 1993 a deţinut postul de profesor în departamentul de Arte Creative la Trinity College Cambridge. Are două doctorate onorifice acordate de Universitatea Westminster (1997) şi Universitatea Essex (2002).
Primele sale două romane sunt Flowers and Shadows (1980) şi The Landscapes Within (1981). Au urmat două colecţii de povestiri, Incidents at the Shrine (1986) şi Stars of the New Curfew (1988). În 1991 obţine prestigiosul premiu Booker pentru romanul The Famished Road (Drumul Înfometat, 1991), parte dintr-o trilogie în care Azaro, un copil-spirit, îşi deapănă povestea unei vieţi alternând între realul violenţelor politice şi al sărăciei, şi lumea spiritelor unde nu există suferinţă. Azaro îşi continuă povestea în Songs of Enchantment (1993) şi în Infinite Riches (1998). Alte opere de beletristică includ Astonishing the Gods (1995) şi Dangerous Love (1996), acesta din urmă fiind distins cu premiul Palmi (Italia) în 2000. Cel mai recent roman al lui Ben Okri, In Arcadia, a fost publicat în 2002. Colecţia de poeme An African Ellegy a apărut în 1992 şi tot lui Okri îi aparţine poemul epic Mental Flight (1999). De asemenea, Okri a publicat şi o colecţie de eseuri, A Way of Being Free (1997) şi tot el este autorul piesei de teatru In Exilus.

 Drumul Înfometat

LA început a fost un râu. Râul s-a transformat în drum şi drumul s-a ramificat, creând întreaga lume. Şi pentru că fusese cândva un râu, drumul era mereu înfometat.

În acel tărâm al începuturilor, spiritele se amestecau cu cei nenăscuţi. Puteam lua numeroase forme. Mulţi dintre noi erau păsări. Nu cunoşteam limite. Sărbătoream din plin, ne jucam, sufeream din plin. Sărbătoream îndelung pentru că existau frumoasele terori ale eternităţii. Ne jucam mult pentru că eram liberi. Şi sufeream mult pentru că mereu se aflau printre noi şi aceia care tocmai se întorseseră din lumea celor Vii. Se întorseseră şi erau de neconsolat, căci lăsaseră în urmă atâta dragoste, atâţia oameni neizbăviţi de suferinţă, atâtea lucruri neînţelese, şi atâtea alte lucruri care abia începuseră să le devină familiare când au fost traşi înapoi către lumea originilor.

Nici unul dintre noi nu era nerăbdător să se nască. Ne displăceau rigorile existenţei, dorurile neîmplinite, uşurinţa cu care era tolerat răul, labirinturile dragostei, ignoranţa părinţilor, realitatea morţii şi indiferenţa incredibilă a celor Vii în mijlocul frumuseţilor simple ale universului. Ne temeam de cruzimea fiinţelor umane, ce se nasc cu toate oarbe, şi dintre care puţine învaţă vreodată să vadă.

Regele nostru era un personaj miraculos ce apărea uneori sub forma unei grandioase pisici. Avea o barbă roşie şi ochi de safir verzui. Se născuse de nenumărate ori şi era o legendă pe toate tărâmurile, cunoscut sub o sută de nume diferite. Nu conta niciodată în ce circumstanţe se năştea, căci întotdeauna ducea vieţi ieşite din comun. Dacă ai fi studiat atent invizibilele cărţi ale existenţei, ai fi observat că geniul său se întindea ca un fir roşu de-a lungul istoriei. Uneori bărbat, alteori femeie, reuşea să stoarcă reuşite inegalabile din fiecare viaţă. Dacă exista ceva comun tuturor vieţilor sale, esenţa geniului său, acel ceva era cu siguranţă dragostea lui pentru metamorfoză, pentru transfigurarea dragostei în stări de a fi superioare.

Împreună cu colegii noştri spirit, cei cu care împărţeam o anumită afinitate, eram mai tot timpul fericiţi, căci pluteam pe aerul acvamarin al dragostei. Ne jucam cu faunii, cu zânele şi cu fiinţele frumoase. Sibile gingaşe, spiriduşi blajini şi prezenţa paşnică a strămoşilor noştri ne însoţeau mereu, scăldându-ne în strălucirea feluritelor curcubeie. Există multe motive pentru care copiii plâng atunci când se nasc, iar unul dintre ele este separarea neaşteptată de lumea viselor pure, unde toate lucrurile sunt făurite din încântare, şi unde nu există suferinţă.

             
Cu cât eram mai fericiţi, cu atât ni se apropia naşterea. Apropiindu-ne de o altă încarnare, făceam un pact să ne întoarcem în lumea spiritelor cu prima ocazie. Jurămintele acestea erau făcute pe câmpuri de flori intens mirositoare şi în lumina dulce a razelor lunii acelei lumi. Aceia dintre noi care făceau astfel de legăminte erau cunoscuţi printre cei Vii drept abiku, copii-spirit. Nu toţi oamenii ne recunoşteau însă. Noi eram cei care veneau şi plecau, nedispuşi să se împace cu viaţa. Aveam capacitatea de a ne stârni moartea. Legămintele noastre aveau caracter de obligativitate.

            
Cei care nu îşi respectau jurămintele erau asaltaţi de halucinaţii şi bântuiţi de colegii lor. Îşi găseau liniştea doar la întoarcerea în lumea celor nenăscuţi, tărâmul fântânilor, unde cei dragi îi aşteptau în tăcere. 

Aceia dintre noi care zăboveau în lume, seduşi de posibilitatea unor întâmplări minunate, treceau prin viaţă cu ochi frumoşi şi predestinaţi, ducând în ei muzica unei mitologii tragice şi uluitoare. Gurile noastre pronunţă profeţii obscure. Minţile noastre ne sunt invadate de imagini ale viitorului. Noi suntem cei ciudaţi, cu jumătate de fiinţă mereu rămasă în lumea spiritelor.

[…]

Părinţii încercau mereu sa ne îmbie la a trăi, făcându-ne ofrande ritualice. Încercau, de asemenea, să ne facă să mărturisim unde ascunseserăm simbolurile spirituale ce ne legau de lumea cealaltă. Repudiam ofrandele şi făceam din simbolurile spirituale un secret de nestrămutat. La zămislirile repetate şi lipsite de bucurie ale mamelor noastre rămâneam indiferenţi.
           
Râvneam o reîntoarcere acasă timpurie, să ne jucăm lângă râu, pe tărâmurile ierbii şi în peşterile vrăjite. Râvneam să medităm la lumina soarelui şi la pietre preţioase, şi să fim plini de veselie în roua eternă a spiritului. A te naşte este a veni în lume apăsat de bizare daruri ale sufletului, de enigme şi de un inepuizabil sentiment al exilului. La fel a fost cu mine.
           
De câte ori oare venisem şi dispărusem prin poarta cea temută? De câte ori mă născusem şi murisem tânăr? Şi de câte ori aceloraşi părinţi? Nu aveam habar. Atât praf al existenţei era în mine. Dar de data aceasta, undeva în interspaţiul dintre lumea spiritelor şi cea a celor Vii, am decis să rămân. Asta însemna că-mi încălcam legământul şi că-mi înşelam colegii. Nu o făceam din cauza sacrificiilor, a ofrandelor arse de uleiuri, cartof dulce şi nuci de palmier, sau din cauza linguşirilor, a promisiunilor efemere de tratament special, nici măcar din cauza unui sentiment de vinovăţie pentru suferinţa pe care o cauzasem. Cauza nu era nici oroarea mea de a fi recunoscut. În afară de un semn în palmă, reuşisem să evit a fi descoperit. Se poate să fi fost din cauză că obosisem pur şi simplu să tot vin şi iar să plec. E îngrozitor să rămâi pururea prins la mijloc. Poate am făcut-o şi pentru că voiam să gust din lumea asta, s-o simt, s-o sufăr, s-o cunosc, s-o iubesc, să aduc şi eu o contribuţie importantă la ea, şi să simt starea aceea sublimă de eternitate trăind viaţa ce va să vină. Uneori mă gândesc însă că un chip a fost cel ce m-a făcut să rămân. Voiam să fac fericit chipul zgâriat al femeii ce avea să îmi devină mamă.

Când a venit timpul să înceapă ceremoniile naşterii, câmpurile de la răscruce străluceau cu prezenţe încântătoare şi fiinţe translucide. Regele ne-a condus pe primul vârf al celor şapte munţi. Ne-a vorbit vreme îndelungată, în tăcere. Vorbele sale sibilinice prindeau flacără înăuntrul nostru. Îi plăceau la nebunie discursurile. Plin de severitate, cu ochii săi de safir strălucind, regele mi-a vorbit:

„Tu eşti un încurcă-lume. Vei provoca probleme nesfârşite. Trebuie să parcurgi multe drumuri până să ajungi la râul destinului tău. Viaţa asta a ta va fi plină de ghicitori. Vei fi protejat şi nu vei fi niciodată singur.“

Am mers cu toţii spre valea cea mare. A fost o zi festivă, de neuitat. Spirite fermecate dansau în jurul nostru pe muzica zeilor, îngânând cânturi de aur şi făcând incantaţii cu lapislazuli să ne protejeze sufletele în spaţiile interstiţiale şi să ne pregătească pentru primul nostru contact cu sângele şi pământul. Fiecare dintre noi făcea trecerea singur. Singuri trebuia să supravieţuim acestui pasaj – să supravieţuim flăcărilor şi mării, incarnării în iluzii. Exilul începuse.

Acestea sunt miturile începuturilor. Acestea sunt poveşti şi stări de spirit adânc implantate în cei ce sunt înrădăcinaţi în tărâmuri bogate, cei ce cred încă în mistere.

M-am născut nu numai pentru că putusem concepe ideea de a rămâne, dar şi pentru că, în repetatele mele duceri şi întoarceri, marile cicluri ale timpului mi se strânseseră în sfârşit în jurul gâtului. Mă rugam pentru veselie, pentru o viaţă lipsită de înfometare. Mi se răspundea cu paradoxuri. Rămâne un mister cum s-a făcut că m-am născut zâmbind.

Aşa şi aveau să  rămână lucrurile, atât timp cât firul meu de legătură cu lumea cealaltă rămânea intact, atât timp cât obiectele mele nu erau găsite.

Copil fiind, puteam citi gândurile oamenilor. Le puteam prezice viitorul. Se întâmplau accidente în locuri din care tocmai plecam. Într-o noapte, stăteam în drum cu mama, când s-a auzit o voce:

„Traversează!“

Am tras-o pe mama după mine, peste drum, şi, la câteva momente după, un camion s-a înfipt în casa în faţa căreia stătusem noi şi a ucis o familie întreagă. 

Într-o altă noapte, dormeam, când l-am văzut pe marele nostru rege fixându-mă cu privirea. M-am trezit, am ieşit din cameră, fugind afară în stradă. Părinţii mei m-au urmat. Tocmai mă târau înapoi când am descoperit că întreaga clădire era în flăcări. În acea noapte vieţile ni s-au schimbat pentru totdeauna.

Întreaga uliţă s-a trezit la viaţă. Bărbaţi şi femei, toţi în halate, buimăciţi de somn şi ţinând lămpi înnegrite în mâini, s-au aglomerat afară. Nu exista electricitate în zona noastră. Lămpile, ţinute deasupra capetelor, iluminau ochii ciudaţi ai moliilor, aruncând o asemenea strălucire spectrală deasupra capetelor parcă lipsite de trup încât mi-au dat senzaţia că mă aflam din nou în lumea spiritelor. O lume conţine fărâme dintr-o alta.

A fost o noapte a focurilor. O bufniţă a zburat pe deasupra clădirii în flăcări, foarte jos. Aerul era plin de vaiete. Locatarii alergau de colo-colo cu găleţi de apă umplute din fântâna din apropiere. În cele din urmă flăcările au contenit. Familii întregii au rămas afară în noaptea aceea, ghemuiţi unul în altul printre rămăşiţele de haine şi saltele. Mulţi au bocit şi s-au tânguit din cauza bunurilor pierdute. Nu murise însă nimeni.

Când se făcuse deja aşa de întuneric încât nu mai puteai desluşi orizontul, iar pădurea era total invizibilă, a apărut şi proprietarul şi şi-a început imediat tirada. S-a azvârlit la pământ. Rostogolindu-se şi zvârcolindu-se, a eliberat un torent violent de blesteme asupra noastră. Ne-a acuzat ţipând că am fi dat foc clădirii intenţionat, ca să nu mai trebuiască să plătim chiria majorată recent.

„De unde o să mai fac rost de bani să reconstruiesc casa?“ se văieta mânat de o furie oarbă.

„Veţi suporta toţi pagubele!“ a scrâşnit el.

Nu l-a luat nimeni în seamă. Prioritatea noastră numărul unu era să ne găsim noi adăposturi. Ne-am adunat bunurile şi ne-am pregătit să ne mutăm.

„Trebuie să rămâneţi cu toţii aici!“ urla proprietarul în întuneric.

Apoi a plecat grăbit şi s-a întors cu trei poliţişti. S-au azvârlit asupra noastră, ne-au biciuit şi ne-au spart capetele lovindu-ne cu bastoanele. Ne-am împotrivit şi noi. I-am bătut folosindu-ne de beţe şi de funii. Le-am sfâşiat uniformele coloniale şi i-am pus pe fugă. S-au întors cu întăriri. Tata i-a ademenit pe doi dintre ei într-o alee lăturalnică şi i-a bătut măr. S-au năpustit mai mulţi asupra lui. Tata era un ghem de nervi şi a fost nevoie de şase poliţişti să îl poată imobiliza şi să îl ducă la secţie. 

Între timp, întăririle s-au dezlănţuit mutilând tot ce vedeau cu ochii, într-o furie nebună. Când terminaseră, cincisprezece bărbaţi, trei copii, patru femei, două capre şi un câine zăceau răniţi pe câmpul de luptă în care se transformase zona în care locuiam. Aşa a început revolta.

Târziu în noapte a început să plouă şi a tot turnat, în timp ce locuitorii ghetourilor turbaseră de furie. Ploaia nu a durat mult, dar a transformat drumurile în mocirle. Ne-a adăpat mânia. Bande au apărut din întuneric, cântând străvechi cântece de bătălie, agitând furci şi macete. Au mărşăluit prin noroi. În drumul principal s-au dezlănţuit asupra maşinilor şi autobuzelor. Au atacat vehicule ale poliţiei. Au jefuit magazine. Toată lumea a început apoi să prade, să ardă şi să răstoarne. Mama, cărându-mă în braţe, era împinsă înainte de gloata înnebunită. Lângă drumul principal m-a pus jos ca să îşi strângă mai bine halatul în jurul taliei, pregătindu-se pentru ce era mai rău, când o masă zgomotoasă de oameni a venit înspre noi făcând tămbălău. Au trecut exact printre noi. Ne-au separat, pe mine şi pe mama.

Am tot rătăcit pe terenul accidentat, ascultând râsul diavolesc al unor spirite răutăcioase. Pe cer era semilună, întunericul trona peste case, iar pe drum erau aruncate sticle sparte şi aşchii de lemn. Rătăceam desculţ. Focuri răsăreau deasupra grămezilor de gunoi, oameni erau traşi afară din maşini şi un fum dens se umfla deasupra şi în jurul caselor. Înaintând gropiş, căutând-o pe mama, m-am găsit deodată într-o alee întunecată. O lumânare solitară ardea pe un stand lângă o casă abandonată. Am auzit o incantaţie gravă, ce a făcut strada să tremure. Siluete în umbră au trecut vijelios pe lângă mine, emanând furie şi miros de transpiraţie. Aerul vibra de la sunetul de tobe. O pisică se auzi miorlăind ascuţit, ca şi când ar fi fost aruncată în foc. Apoi o gigantică Mascaradă[2] apăru în drum, cu snopi de fum ieşindu-i din cap. Mi-a scăpat un ţipăt înfricoşat şi m-am ascuns după o dugheană. Mascarada era înfricoşătoare şi aprigă, răcnetul său lugubru reducând strada la o linişte mitică. O priveam cu groază. Îi urmăream umbra ca un copac imens în flăcări, dansând pe drumul pustiu.

Apoi, întunericul se umplu cu însoţitorii ei. Erau bărbaţi bine făcuţi, cu feţele lucind. Ţineau de funiile incandescente legate de apariţia înaltă a Mascaradei. Dansând dezlănţuit, aceasta îi târa către zona revoltei.  Când a trecut cu paşi mari pe lângă mine, sfâşiind aerul, am ieşit din ascunzătoare. Ameţit de halucinaţii, am pornit-o înapoi spre drumul principal. Apoi, deodată, câteva femei mirosind a ierburi amare au apărut din întuneric. S-au năpustit asupra mea şi m-au luat pe sus, ducându-mă cu ele în noaptea înverşunată.