Rafik Schami - Subabe sau minunatii din strainatate

Nascut in 1946, in Damasc, Siria, si traind in exil, in Germania, de mai bine de douazeci de ani, Rafik Schami este astazi unul dintre cei mai iubiti autori germani. Serile sale literare, organizate in turnee prin intreaga Germanie, devenite traditie si asteptate, in fiecare an, cu sufletul la gura, fac sali arhipline, unde se rade cu pofta si unde Rafik Schami reuseste, de fiecare data, sa impresioneze prin stilul sau caracteristic: figura carismatica, domnul Schami nu citeste, ci povesteste, interpretandu-si propriile scrieri cu un delicios umor combinat cu o ascutita, insa nerautacioasa ironie, toate degajate cu o caldura umana molipsitoare.

 Cu douazeci si cinci de carti publicate, unele dedicate orasului natal Damasc si Siriei („Angst im eigenen Land“ - „Teama in propria tara“, „Damaskus“ - „Damasc“), altele gandite pentru copii si tineri (basme, povestiri, povesti: „Maerchen aus Malula“ - „Basme din Malula“, „Das ist kein Papagei“ - „Acesta nu este un papagal“ etc ), si cu o seama de premii si distinctii literare ( premiul Adalbert-von-Chamisso pentru intreaga opera, premiul pentru lectura - Prix de Lecture, Franta-, premiul Herman Hesse pentru „Der ehrliche Luegner“ - „Onestul mincinos“, premiul Hans-Erich-Nossack pentru intreaga opera, etc), Rafik Schami poate fi, cu usurinta, catalogat ca o adevarata valoare a lumii literare de astazi.

Subabe sau minunatii din strainatate

Pana in ziua mortii lui Subabe nu imi placeau deloc animalele de casa. Animalele sunt niste fiinte inspaimantatoare ce te privesc continuu fara sa scoata vreun cuvant. Cel mai putin ii pot intelege pe proprietarii de caini. Nici din tara mea nu imi e cunoscuta specia aceasta umana: in Damasc, cainii alearga liber de colo-colo. Ei sunt, in ochii mei, cele mai rele animale de casa din cate au existat vreodata. Se comporta mereu ca si cand totul ar fi in ordine, insa, in realitate, fata proprietarului se transforma de la o zi la alta, devenind tot mai asemanatoare cainelui sau. Se povesteste despre un caz in Anglia unde o femeie nu a observat, timp de doua luni, cum cainele sau lua micul dejun impreuna cu ea, citea ziarul, mergea la serviciu si fuma trabuc, in timp ce sotul ei se delecta cu mancare pentru caini sub masa din bucatarie si, entuziasmat, se lasa plimbat in zgarda. Doar un vecin a descoperit de la fereastra sa catastrofala confuzie. Cand i-a atras femeii atentia ca insotitorul sau de drum latrator, care tocmai adulmeca cateaua unei batrane, nu era nimeni altcineva decat sotul sau, aceasta a strigat ingrozita:

„Daca asta e barbatul meu, atunci cine e porcul ala de caine de sus din apartament?“  Si a sters-o imediat intr-acolo.

Ce s-a intamplat mai departe este o intreaga poveste, pe parcursul careia apar in scena psihiatrii, politisti, judecatori, mai multe rude si chiar o firma de pompe funebre, poveste pe care, insa, ne-ar lua prea mult s-o povestim aici.

Voiam doar sa spun ca pentru mine cainii sunt cu atat mai periculosi cu cat par mai inofensivi. Prefer de departe un caine artagos, chiar agresiv, decat un catel de salon micut si pufos. In cazul celui dintai, iti mai poti da uneori seama ce se petrece, in cazul celui de-al doilea, insa,  niciodata.

Pisicile, pe de alta parte, nu numai ca sunt, in mod demn de dispret, genetic programate sa fie animale izolate de turma, dar, pe pernutele lor catifelate de o stiuta proasta reputatie, se mai si furiseaza peste tot si, pandind, deconspira multe secrete pe care ai prefera sa le tii pentru sine. Pe deasupra, pisicile sunt si mai tacute decat cainii. Iar ceea ce conteaza cel mai mult e ca pisicile nu raman la sol. Permanent tin sa ne releve mut, in modul cel mai arogant posibil, greutatea noastra tintuita pamantului, in timp ce ele cuceresc cu usurinta toate cele trei dimensiuni. Cam asta am de spus despre antipatia mea pentru pisicile de casa.

Nu, de fiecare data cand venea vorba de animale de casa - (si in Germania vine vorba despre caini la fiecare a cincea discutie)- ocoleam subiectul in mod tipic oriental si povesteam, plin de digresiuni, despre dragostea mea pentru animale, care m-ar impiedica sa le tin in captivitate. Ma foloseam de libertate, natura si psihicul animal ca argumente dovedite impotriva oricarui tip de tinere a animalelor inchise, insa proprietarii de caini, probabil incurajati de vanzatorii dragutilor lor, deveneau si mai indrazneti, si mai incapatanati in incercarea de a se justifica. Daca invocam, ca sa nu imi jignesc partenerul de discutie, mila pentru animalele din spatele gratiilor de la gradinile zoologice, atunci imi auzeau urechile ca animalelor din gradinile zoologice europene le-ar merge de sute de ori mai bine decat in salbaticia de pe acele taramuri sudice, unde ar fi chinuite si unde, fie ca ar fi vorba de o broasca testoasa, sau de un sticlete, ar ajunge, intr-un bun sfarsit, bagate la cuptor. Cel mai mult le place nemtilor sa invoce imaginea brutalului taran din sud care isi biciuieste magarul fara mila. Iar ceea ce este mai rau la aceste contra-argumente ale proprietarilor de animale de casa este ca sunt adevarate!

Imi ramanea o singura portita de scapare: as creste si eu, cu drag, animale, afirmam eu prefacut, numai daca as fi pe acasa mai des! Sunt, insa, numai rar acasa, din cauza calatoriilor destinate tinerii de prelegeri, si de aceea nu-i pot pretinde unui animal sa indure singuratatea apartamentului meu sau neglijenta vreunui vecin, in cazul in care eu as fi plecat vreo jumatate de an. Mentionam cu deliciu ca avusesem un vecin in Ludwigshafen care hranise un papagal, ce-i fusese lasat in grija, cu mancare pentru pisici, urmarea fiind ca papagalului ii amutise glasul, nemaiputand decat mieuna. Povesteam apoi plin de desfatare despre vegetarianul convins caruia un coleg ii incredintase, pentru o saptamana, cainele sau ciobanesc, fara sa aiba habar ca sarmanul animal avea sa fie hranit numai cu fulgi de ovaz, varza acra si resturi de mancare de soia.

Aceasta justificare convingea pe oricine, avand numai dezavantajul ca trebuia sa aranjez tot mai multe prelegeri, ca sa nu imi pierd credibilitatea. Vecinii iubitori de caini devenira mai prietenosi cu mine, nu insa si cainii lor, care imi simteau prefacatoria. Ma priveau intunecat si nu ziceau nimic.

Cine ar fi crezut, dupa toate astea, ca as putea, intr-o zi, sa devin un adevarat prieten al animalelor de casa? Asta sunt, insa, de cand cu moartea lui Subabe. Cum s-a ajuns aici, e o intreaga poveste.

Intr-o zi in august stateam pe balcon. Lumina ma orbea in ciuda ochelarilor de soare pe care ii purtam, iar vremea era aproape oriental de fierbinte. Tocmai ma hotarasem sa-mi petrec dupa-amiaza cu o colectie de povesti scrise in araba, a caror actiune se desfasura pe ulitele orasului vechi, in Damasc. De la casetofonul din camera rasuna vocea suava a cantaretei Feirus, cea mai buna cantareata a Arabiei, si iata ca ma gaseam deja in mijlocul Damascului.

Iarna in Germania imi trezeste dorul de Marea Mediterana, iar vara il face de nesuportat. Cu toate astea, dupa multi ani de exil, mi-am dezvoltat un intreg repertoriu de metode pentru alinarea dorului. Iar una din metode este tocmai aceasta: sa citesc povesti arabe in timp ce muzica araba face sa dispara si ultima farama de Germania . Atunci dorul isi pierde, dintr-o data, amaraciunea, se disipa in lacrimi, iar sufletul pluteste usor si extenuat, ca pe o perna moale. Dupa aceea, dorm mai adanc ca niciodata, iar cand ma trezesc, Damascul e atat de indepartat incat aproape il uit, pana la urmatorul atac al Furiei numita dor.

Cum spuneam, stateam pe balcon si citeam de, sa zicem, patru, cinci minute. Tocmai voiam sa intorc prima oara pagina, cand am auzit o voce soptita:

„Nu asa repede, n-am ajuns atat de departe!“

Pe umarul meu stang sedea o musca vorbitoare de araba. Era o musca de camera absolut obisnuita. Se prea poate ca pe un om oarecare sa-l uimeasca una ca asta, pe mine insa, un povestitor oriental, cat de putin. Sunt obisnuit de acasa cu minunile si, la cei cincizeci si cinci de ani ai mei, am trait trei minuni mari si unsprezece minuni mici. O musca vorbitoare nu ma prea poate surprinde. In satul meu, pe vremea bunicului, pana si copacii puteau vorbi, dar asta e o alta poveste.

„Poti da pagina acum, te rog?“, zise musca, iar eu am dat pagina si am citit mai departe, putin nervos, pentru ca nu imi place sa citesc incet, mai ales daca imi sta cineva pe umar care vorbeste cu un accent usor depistabil, asa cum facea atunci musca. Citea de o ora intreaga, iar eu trebuise sa ma prefac ca inca as citi, cand a zis „De ajuns pentru azi!”, a zburat in spirala pana la cescuta de cafea de pe masa, si-a varat adanc trompa in restul de expreso extra-indulcit si a scos un geamat de placere. Dupa aceea, am discutat mult despre carti si povesti, si am aflat de la Subabe, caci asa o chema, ca era innebunita sa citeasca romane de aventura.

„Da-ti jos ochelarii de soare, vreau sa-mi intiparesc ochii tai in minte“, zise ea.

La vremea aceea ma dureau adesea ochii. Orice fel de lumina era un chin. Puteam insa, in mod ciudat, sa citesc cu ochelarii de soare chiar si in apartament. Mi-am dat jos ochelarii, a trebuit insa sa strang din ochi.

„Ajunge, multumesc!“, striga Subabe. Seara, voind sa-i pregatesc o cutiuta ca sa poata ramane la mine peste noapte, m-am pomenit asezand niste vata inauntru. Subabe rase.

„Mai bine plec acum, ma intorc maine “, zise ea si isi lua zborul.

Abia acum realizez ca imi era simpatica. Ce noroc! Sa ai, in sfarsit, un animal de casa simpatic, care nici nu pute, nici nu trebuie plimbat. Mai ales, insa, am bagat de seama ce gol imi parea apartamentul fara ea. Nimic altceva in afara de mine nu se mai gasea inauntru. De optsprezece luni Subabe era primul meu vizitator. Odata cu varsta distanta dintre oameni se mareste. Cel mai apropiat prieten al meu traieste la trei mii de kilometri departare, in Damasc. Scrisorile de la el devin tot mai scurte. Poate ca el este mai realist ca mine. In epoca moderna dictaturile dureaza si mai mult decat odinioara, dar asta e o alta poveste.

Dimineata urmatoare, pe la sase, imi sedea deja pe nas. Dormeam cu fereastra deschisa. Am pipait dupa intrerupatorul lampei si am redeschis cartea unde ramasesem cu o zi inainte. „Citeste putin“, am zis eu, „eu mai trag inca un pui de somn.“ „N-am chef de citit, vreau lapte!“, zise ea foarte precis. Am stins afurisita de lumina cu o pocnitura si m-am tarat pana in bucatarie, unde lumina din frigider mi-a dat dureri de ochi, si unde m-am decis sa merg cu prima ocazie la un oftalmolog. Aveam doar lapte pasteurizat, ca rezerva pentru vizitatorii care insa nu veneau niciodata. Eu unul nu beau lapte.

„Laptele pasteurizat“, zise ea putin intepata „nu-l pot suporta. Are cumva gust de ars.“ Cartile nu pareau sa o mai intereseze si, in timp ce eu citeam ziarul in acea dimineata, zbura de colo-colo in casa si tot intreba cand o sa termin odata. Ar vrea tare mult sa calareasca pe umarul meu si sa patrunda astfel in zone interzise de care plasele contra mustelor ar tine-o, altfel, la departare. Asa ca am lasat balta cititul, oarecum surprins de schimbarea brusca in dispozitia ei, am luat-o pe umar si am pornit spre oras.

„Incotro s-o luam?“

„Cofetaria Glöckner“ zise ea si isi sorbi saliva de nerabdare.

Am intrat, la dorinta ei, si am cumparat de toate de la cofetarie, de la macelar, din florarie si din parfumerie. Mi-a sarit tandara doar cand a vrut neaparat sa intre in magazinul de animale de casa pentru ca, vezi Doamne, ravnea dupa miros de iepure.

„Si ce sa caut eu acolo?“

„Nu face pe prostul! Nu trebuie sa cumperi nimic. Uita-te intre timp la acvariul cu pesti decorativi.  Sunt extrem de simpatici, n-ai zice?“

Ea nu-l cunostea pe domnul Weiβ, care era asa de viclean incat eu, in apropierea magazinului sau, treceam mereu pe partea cealalta a strazii pentru ca, altfel, te invita, salutand politicos, sa arunci, fara obligatii, o privire in magazinul sau. Si am auzit de la mai multi cunoscuti cum ca, inainte sa iti poti retrage privirea scurt aruncata inauntru, te si pomenesti macar cu un iepuras sau cu o punga de plastic cu pestisori aurii in mana. Prietenul meu Hans voise doar, din pura curiozitate, sa stie cat costa o pompa de acvariu. De atunci se chinuie cu un hamster nervos.

„Eu nu intru. Daca vrei neaparat, te astept la italian, peste drum.“

„Bun!“, zise ea si zbura vis-a-vis la domnul Weiβ prin usa ramasa deschisa.

Am traversat si am tras cu ochiul la magazinul de peste drum. Domnul Weiβ era acum ocupat cu doua batrane. Prima cara deja un cosulet pentru pisici, cealalta incerca inca, timid, sa refuze un papagal cu pene ondulate. M-am grabit, cu chef de o pizza, spre Giuseppe, care era mereu prietenos si dispus la discutii. In ziua aceea radea de noua mea obsesie cu ochelarii de soare pe care ii purtam chiar si in zilele innorate. Era de parere ca vreau neaparat sa arat ca un mafiot. Am ras si i-am zis ca mi se agravase conjuctivita. Giuseppe suferea si el de singuratate. Il parasise sotia. Nu se putuse adapta vietii in Germania. Dar asta e o alta poveste.

Cinci minute mai tarziu le-am vazut, pe fereastra, pe cele doua batrane; prima cara cosuletul pentru pisici, cealalta o colivie cu doi papagali cu pene ondulate. Am ras multumit. Nu exista ceva mai frumos in viata decat sa-ti vezi prejudecatile confirmate. Jumatate de ora mai tarziu s-a intors si Subabe, dar nu a vrut sa vorbeasca, pentru ca era Giuseppe langa mine. Inca nu era dupa-amiaza, iar localul era gol. Subabe nici nu voia sa auda de expreso, ci sorbea din vinul meu rosu. Ma grabeam sa platesc, cand am observat ca se imbatase usor. In loc sa zboare, isi freca ochii cu picioarele din fata. M-am ingrijorat de-a binelea: il cunosteam pe Giuseppe mult prea bine ca sa nu ma tem de lovitura lui cu servetul. Adesea, imi dadea reprezentatii ale maiestriei de a omori un tantar, o musca sau o viespe chiar din zbor, cu prosopul de bucatarie. Am platit si am plecat grabit, pe umarul meu o musca beata, care de-abia se mai balbaia. La chiosc, nu departe de casa, am descoperit apoi ceea ce dimineata, distras de Subabe, trecusem cu vederea: era scris cu litere mari pe paginile de garda ale mai multor ziare, printre care si al meu: o noua epidemie s-ar raspandi in Europa. Se presupune ca un tantar ar transmite, sugand sangele, un virus mutant, care s-ar cuibari in creier si ar de-programa unii centrii nervosi. Primele simptome ale imbolnavirii ar fi o hipersensibilitate in domeniul vazului si al auzului. Cauza bolii ar fi necunoscuta. Mi-am cumparat ziare pe care, in mod normal, nu m-as fi injosit sa le citesc. Acasa, Subabe s-a retras intr-un colt, unde a dormit cam o jumatate de ora. Dupa aceea, s-a scuzat si si-a luat zborul. Era deja dupa-amiaza tarziu. Dimineata urmatoare m-am trezit la ora cinci si am deschis ingrozit fereastra. Noaptea, se facuse rece si, ametit de somn, o inchisesem. Un cosmar ma trezise din nou: Subabe lovea disperata geamul si tipa, iar fata ii era asemanatoare cu a unei fetite.

La ora zece Subabe tot nu aparuse si incepusem sa ma ingrijorez. Stateam in bucatarie si citeam ziarul, cand, dintr-o data, aparu. „Buna ziua!“, saluta ea, dar vocea ii era cumva schimbata.

„De ce vii asa tarziu?“

„Cum adica tarziu? Acum vin prima oara aici“, raspunse ea inocent.

M-au trecut transpiratiile.

„Nu esti tu Subabe cea care alaltaieri a citit si ieri a baut vin cu mine?“ am intrebat, aproape intuindu-i raspunsul.

„Nu, nu. Eu m-am nascut abia azi dimineata si tot ce mi-au lasat stramosii mei este ruta de zbor catre un loc linistit, cu hrana, si cu un biped generos care ne intelege limba. Dar nu prea observ nimic din toate astea. Nu se gaseste pic de hrana pe aici, ceva carne?“

Ca hipnotizat m-am dus la frigider si am scos o bucata de salam. Musca se arunca avid peste ea.

„Deci, totusi, programul meu nu se inseala“, bazaii ea multumita.

„Si cum te cheama pe tine?“, intrebai eu, desi m-as fi interesat mai degraba pe unde se afla cealalta musca.

„Subabe, ca pe toate surorile, mamele si bunicile mele.”

„Si cat traieste o musca asa ca tine?“

„Destul de mult, douazeci si sapte de milioane de intinderi de aripi. Dar voi ati considera durata asta minuscula, in comparatie cu viata voastra eterna.“

„Dar cum poti sti toate astea despre mine, de vreme ce ai venit pe lume de-abia astazi?“

„Pai uite-asa, pentru ca port in mine tot ceea ce au trait stramosii mei, si imi insusesc si ceea ce traiesc eu. Eu sunt eu, mama mea, bunica mea si strabunica mea, iar mai tarziu voi exista in fiica mea, nepoata mea si stranepoata mea. Asta nu se intampla cu voi oamenii, numai cu noi mustele. Pentru ca traim repede, sufletul o ia mereu inaintea noastra. Pe cand sufletul vostru e lenes, va gafaie in urma.“

„Cum vine treaba asta, cu sufletul care o ia inaintea voastra?“, am intrebat eu curios.

„Uite-asa: sufletul nostru pluteste la sapte mii de intinderi de aripi deasupra noastra, si de acolo ne provin viata si experienta. Si numai pentru ca ai fost prieten cu mama si bunica am sa iti dezvalui singurul loc unde suntem vulnerabile. Acolo unde ne este sufletul putem fi lovite mortal.“

M-a trecut un fior. Nici pana in ziua de astazi nu stiu de ce, poate ca o intuitie a tradarii mele viitoare.

„Cat de sus inseamna sapte mii intinderi de aripi? Adica, unde, exact, pluteste sufletul tau?“

„Tine mana deasupra mea, si cand imi atingi sufletul, iti spun.“, raspunse Subabe de unde statea in fata mea, pe masa.

Am ridicat mana, si am coborand-o apoi pana la aproximativ douazeci si cinci de centimetri deasupra mustei.

„Acolo!“, striga Subabe.

De acum, apartamentul meu avea, pentru Subabe, o zona a sufletului: o suprafata invizibila, ce se intindea prin tot apartamentul, la douazeci si cinci de centimetri deasupra tuturor obiectelor. Mi-a luat cateva zile, apoi zona imi devenise aproape vizibila, si puteam, cand Subabe - si orice alta nepoata din ea - era ocupata cu mancatul, bautul sau curatatul, sa ma furisez spre ea si sa-i gadil sufletul, iar Subabe tresarea putin si radea bucuroasa. Dar, intr-o zi, nu imi mai simtii mana, desi ii gadilam, ba chiar ii zgariam si ii ciupeam sufletul. Ma tot chinuiau indoieli, ca nu cumva sa fi devenit si eu victima acelui virus ciudat, care, in creierul meu asediat, sa ma fi facut sa-mi inchipui discutii cu muste despre zone ale sufletului. Starea din ce in ce mai grava a ochilor contribuia si ea, nu neinsemnat, la teama aceasta. Nu mai suportam sa aprind lumina in apartament, dar ceea ce ma tinea departe de doctor era incredibila claritate cu care puteam vedea in intuneric. Am facut o incercare timida cu prietenul meu Mahmud, un doctor palestinian: i-am povestit ca as cunoaste pe cineva care ar fi reusit, de la o zi la alta, sa inteleaga limba mustelor. „Eu i-as recomanda, in primul rand, cateva saptamani de concediu, si, daca asta nu ajuta, se impune un psihiatru“, zise el iritat.

Nu mai stiu de ce i-am deconspirat inaltimea zonei sufletului la muste; poate voiam doar sa-l castig ca aliat. Mi-a intuit naivul joc de-a v-ati ascunselea si a ras cu gura pana la urechi.

„Ai grija, sa nu-ti capete apartamentul si zone interzise zborului“, glumi el, si nu ma mai lasa sa vorbesc despre Subabe. Stia ca animalele vorbesc intre ele, dar orice incercare de a le face sa vorbeasca cu oamenii esuase, dupa stiinta lui. Subabe deveni ca o rana in prietenia noastra, si, de la o vizita la alta, rana durea tot mai mult, in vreme ce Mahmud isi extindea ironia fata de mania mea cu ochelarii. Cand mi-a recomandat sa contactez un psihiatru eram cat pe ce sa-l urechez, dar tocmai atunci a zburat Subabe inauntru. A aterizat fara habar pe masa, intre noi. Mahmud a privit-o, m-a privit apoi pe mine si, inainte sa pot face ceva, si-a stabilit un punct in aer, cam la douazeci si cinci de centimetri deasupra mustei, si a plesnit ca fulgerul din palme. Sufletul lui Subabe fusese atins mortal si acum ea zacea acolo, neranita, dar moarta. Mahmud a amutit. M-a privit cu ochii holbati si a plecat, amical, din proprie initiativa si pentru totdeauna. Mi-am blestemat tradarea. Din ziua aceea numai rar vin muste pe la mine, si, cand se rataceste vreuna prin apropierea mea, ramane muta.

Traducerea si adaptarea literara de Andreea Diaconu