I
Perpetuăm a lumilor splendoare
Să n-afle roza frumuseţii moarte,
Cum timpul trece peste fiecare,
De-acelaşi gând urmaşii s-aibă parte;

Dar tu, retras în ochii tăi, senin
Te risipeşti hrănind a ta lumină,
Robit de foame în belşug deplin,
Ţie duşman, îţi cauţi aprig vină.

Podoabă astăzi lumii dacă-i eşti,
Şi-al primăverii unic vestitor,
Vrei împlinirea-n muguri s-o striveşti,
Fără urmaşi, avar risipitor.
Ai milă, sau vom pierde gândul sfânt
Şi-al lumii rost, cu tine în mormânt.

II
Când patruzeci de ierni te-or năpădi,
Săpându-şi cale în frumosul vis,
Din haina tinereţii s-o-nnădi
Al zdrenţelor zăngănitor abis.

Şi întrebând de-al frumuseţii chin,
De şirul duselor plăceri, vor şti
Al ochilor întunecat declin,
Absurdul preţ ce nu-l mai poţi plăti.

Şi câtă preţuire să primeşti
Dac-ai putea răspunde: "Fiul meu
E ţel şi scuză pentru ce priveşti",
Prin frumuseţea lui al tău mereu!
Ar fi un început când timpul trece,
Şi sângele tău cald când îl simţi rece.

III
Acelui chip ce se-oglindeşte-i cere
Să ia acum o altă-nfăţişare;
De nu găseşti, în schimb, aşa putere,
O lume-nşeli, a mamei alinare.

În cine zace pântec ne-mplinit
Sub plugul tău zbătându-se umil?
Sau care om îngroapă fericit
Iubirea lui, oprind un neam fertil?

A mamei tale oglindire eşti
Purtând cu tine visuri de April;
Prin geamul vârstei dar' să tot priveşti,
Cum tu, bătrân, trăieşti ‘n-al tău copil.
Fără să laşi vreo urmă de-i trăi,
Cu tine singur chipul va sfârşi.

IV
Amarnic suflet tu, ce risipeşti
Asupra-ţi doar al frumuseţii dar?
Natura-ţi împrumută ce primeşti
Să ai şi tu al dărniciei har.

Apoi, zgârcit frumos, de ce insulţi
Bogatul dar, şi darnic să nu fii?
Tu, cămătar nebun, de ce asculţi
Al avuţiei glas, făr' a trăi?

Cu tine doar făcând negoţ, şi-atât,
Pe tine-n fapt să te înşeli vei şti.
Şi când pământ te vei numi decât,
Zi, trecerea-ţi cu ce o vei plăti?
Să-ngropi cu tine al tău gol amor,
Care-mplinit ţi-ar fi executor.

V
Acele ore care-au plămădit
Privirea mândră fiecărui chip,
Vor fi tiranii crudului sfârşit,
Din truda lor redevenind nisip.

E timpul veşnic-curgător, purtând
Al verii vis spre iarna-ngrozitoare,
Îngheaţă seva, frunze vezi căzând,
Prea-ninse zări, imens pustiul moare.

De n-ar fi vara şi al ei balsam
În sunet de pahar domnind captivă,
Ar sta frumosul împietrit pe ram,
Prin el şi amintirea-i în derivă.
Florile-n balsam dau suflet iernilor,
Făr' să le vedem, siţim esenţa lor.

VI
De gestul crud al iernii să-ţi fereşti
Al verii chip 'naintea distilării.
Un strop s-aduni, un loc să îţi găseşti
La adăpost, 'naintea îngheţării.

Nu-i camătă sau lucru nepermis
Când râd cei ce-şi plătesc o datorie;
La fel, să creşti alt tu nu-i interzis,
Nici gândul înzecit de bucurie;

Te bucuri sincer, însă nu cât zece
Dacă ei zece te-ar sluji-nzecit;
Şi-atunci, ce-i moartea când prin ea poţi trece
În gând posterităţii fericit?
Nu-ţi fi dorinţă doar, eşti prea senin
Să fii mormânt şi-al viermilor destin.

VII
Acolo-n răsărit când blândul soare
Ridică aripi către-o nouă zi,
Pătrunşi din nou de-aşa iluminare,
Toţi ochii lumii slujitori vor fi;

Ajuns pe culmi cereşti în astă cale,
La fel de mândru apărând acum,
Se-nchină oameni frumuseţii sale
Privindu-l încă pe-auriul drum;

Dar când din vârfuri astrul obosit
În urma zilei lunecă răpus,
Toţi ochii văd spectacolul sfârşit
Ca slujitori ai unui drum opus.
Deci vezi, trăind declinul tău târziu,
Pieri-vei tainic de nu laşi un fiu.

VIII
E muzică, de ce-o trăieşti în lacrimi?
Plăcerile-n plăceri îşi află rost.
De ce iubeşti ale tristeţii patimi
Şi nu plăteşti al bucuriei cost?

Când suspinând acordul glorios,
Uşor auzul notele-ţi rănesc,
Te mustră doar, însingurat zelos,
De-al fericirii tale rol firesc.

Ascultă cum o coardă lâng-o altă
Şi-adună cântul fiecare-n rând;
Asemeni tată, fiu şi mamă saltă,
Din unic piept un cântec liberând.
O voce cântă, dar mai mulţi îţi zic,
Şoptit şi tainic: "Singur eşti nimic".

IX
De teama unei văduve te lupţi
Cu al ei plâns, trăind însingurat?
Vai ţie! De-i muri steril, nu cruţi
O lume-ntreagă de-un suspin curat;

O lume văduvă-ţi va fi, amar,
Plângând al tău neîmplinit destin;
Deşi trecând al morţilor hotar,
Un soţ rămâne-n fiii săi senin.

Şi ce risipă-n oameni, de priveşti,
Îşi face sieşi loc, distrând o lume;
Dar dând mereu, cu timpul te sfârşeşti,
Şi frumuseţea piere fără nume.
Fără iubire-i acel suflet care