O lectură vie a „Dicţionarului de antene”

Pe strada Kogălniceanu nr. 21 zace palatul Ionel Plesa, în prezent sediul Bibliotecii Franceze OMNIA. O clădire roasă de seva buruienilor care atârnă pe la geamuri. Un loc poetic prin excelenţa (sâc!) Aici, Facultatea de Litere din Craiova, în colaborare cu fundaţia pentru poezie „Mircea Dinescu”, avându-i ca reprezentanţi pe Marius Ghica şi Maria Dinescu, au familiarizat studenţii craioveni cu poezia letonă a Lianei Langa. Şi unde se putea reflectă cel mai bine un astfel de eveniment daca nu în Sala Oglinzilor a palatului?! Poeta letonă a citit în limba maternă un grupaj de şapte poezii, intitulat „Cei ce nu aparţin”; grupaj care face parte din volumul „Dicţionar de antene”. Varianta originală a poemelor a fost dublată de traducerea lor în limba româna; traducerea aparţinându-i lui Sergiu Vasilov.

Nu ştiu alţii ce spun, dar în momentul în care Liana Langa îşi citea poemele eu trăiam experienţa versului olfactiv. Cuvântul se cobora din seva copacilor şi mirosea profund a esenţa de lemn. Curioasa înţelegere a poeziei!

Cu ani în urmă, când în plin comunism cuvântul îşi caută adevărul printre rânduri, copilul leton răsfoia pe genunchi o antologie cu poemele lui Rimbaud. Copilul, care astazi este poeta Liana Langa, a avut revelaţia cuvântului care nu minte- cuvântul poetic. Şi de atunci, poemul se naşte pentru Liana Langa ca o „hologramă lingvistică”. 

 

***

Liāna Langa s-a nascut in 1960 la Riga. A studiat pictura si e absolventa a Faculatii de Filologie and Universitatii de Stat din Letonia. A lucrat ca restaurator de arta in Crimeea si ca profesor la Riga. A inceput sa publice in Letonia in 1988 dupa care a lucrat si studiat cativa ani la New York. Este printre fondatorii Centrului de Literatura Letona.

Scrieri: “Aici e cerul, aici e lumina lunii” (1997); “Sufla-n trompeta, Scorpion!” (2001); “Dictionarul de antene” (2006). A primit de doua ori Premiul ‘Zilele Poeziei’ (1998, 2006) si Premiul Anual pentru Literatura (2001).

In 2010 a beneficiat de o bursa HALMA care a inclus o rezidenta de lucru la Port Cultural Cetate, la invitatia Fundatiei pentru Poezie ‘Mircea Dinescu’, membra HALMA.

Bursa HALMA pentru Liāna Langa a fost finantata de Comisia Europeana.

‘Cei ce nu aparţin’, traducere din limba engleza (‘Those Who Don’t Belong’, trad. Ieva Lešinska) de Sergiu Vasilov.

 

‘Cei ce nu aparţin’

2007

 

1.

Pentru A.K.

 

M-am trezit deodatǎ dintr-un somn profund.

Umbra a pornit-o aiurea printre mǎceşi.

Cu boturile-adînc în blidele cu ceaţǎ,

o sutǎ de mii de ani lipǎiau lacomi.

 

Ca o imensǎ frunzǎ de ceai verde, ud

cerul pǎtrunde-n ochii mei întreg, neîngrǎdit

de lipsa de spaţiu din pupile. Corǎbiile stelelor

se-adunǎ în jur, se strîng lînga epava mea.

 

Nu ştiam ce-aveau sǎ-mi spunǎ lighioanele,

nu ştiam nici de ce oaspeţii sunt tǎcuţi.

Eu eram cheia ta şi vinul tînǎr

ţinut sub pazǎ, în butoaie negre, de pioşi.

 

Cînd întunericul şi-a înghiţit suflarea şi-a explodat în transǎ

luminîndu-mi faţa cu amurgul altora,

a altor vieţi, altor trecuturi,

atunci mult din ce era în mine a murit pe loc.

 

M-am trezit deodatǎ dintr-un somn profund,

cu obrajii înroşiţi de boabele tale de grindinǎ.

lîngǎ mine cineva, o bufniţǎ, zice Doamne,

şi mîna ta e goalǎ, e gol în palma ta.

 

 

 

2.

 

Între degetele mele foşnesc frunze îngheţate pîna la os de frigul nopţii. O cioarǎ mai face un pas

înspre crucea vopsitǎ pǎmîntiu. Lovind granitul ieftin de la cǎpǎtîi, o pietricicǎ albǎ îţi cheamǎ ecoul. Aici totul se întîmplǎ mai repede decît la

piaţǎ, în extazul iubirii sau în politicǎ.

Ecoul seamǎnǎ cu sunetul pe care-l fac somonii cînd îşi lasǎ icrele, frecîndu-şi spatele pǎtat verzui unii de alţii, numai

cǎ mult mai desluşit, mai clar. Însǎ unul din porumbeii masculi îşi aţinteşte ciocul spre inima

altuia. 

 

Vallija, paznica cimitirului, miroase a votcǎ şi a viaţǎ paranormalǎ sub mormane de frunze.

Îţi ia banii cu degete vineţii, care-ar putea foarte bine fi şi buze galbene de cretǎ.

Norii în cer se fac ghem ca miezul sintetic al pernelor din hotelurile mai ieftine.

În vîntul balticelor, lacǎtele capelei funerare zornǎie ca mǎrunţişul în punga bogatului,

a venit timpul sǎ ne bucurǎm de gǎurile din colaci, de copeicile frunzelor

ce se-nvîrt printre cruci ca nebunele.

 

Pe lumea cealaltǎ, unde împlinirea se desǎvîrşeşte cu o coadǎ de lopatǎ, un pumn de ţǎrînǎ şi un oftat,

timpul sapǎ pînǎ la oasele oaselor şi ne aruncǎ înapoi tot ce odatǎ, sarutînd, am jertfit îngerilor. Sub lumînarea neagrǎ de tuia toţi sunt acum

piatrǎ.

Fǎrǎ putere sa jelesc, trezit. Prea tangibilǎ e nefiinţa care ne apropie.

Gura mi se umple de pietriş sǎrat cînd încerc sǎ-ţi amintesc numele meu.

 

 

 

3.

 

Tu spui – varǎ? Haide, lasǎ! Prea multǎ carne înfierbîntatǎ, luminǎ

gri sticloasǎ pe pleoape, putoare de pepeni putrezind. Poate

un film-ceva? Cu toţii, hai, trop-trop, ţop-ţop, poate-un pic pe la Antarctici?

Nu fii supǎrat pe mine. Cǎlcîiele aleargǎ dar numai cît le lasǎ

cît îi ia sangelui sǎ se-nnegreascǎ şi straturi de meduze sǎ se-adune în clepsidra noastrǎ

 

Dupǎ aceea, dupǎ cum ştii bine, nisipul urcǎ înapoi în noi, sǎ ne întoarcem la sclavie

 

Cine ştie unde-ar trebui sǎ mergem? Strǎzile ne vor conduce

mai departe decît paşii noştri ce par siguri. Potecile grunjoase de asfalt îşi vor spori urzeala cu blazoanele privirilor cǎzute, cu aura cǎznitǎ a musculaturii pietonilor, cu cenuşa cernelii scuipatǎ de umbre. Oraşul o sa dea din coadǎ,

panicat, cetǎţenii pledînd pentru un doctor sǎ fie chemat.  

 

In cosiţele de pǎr ce se-onduleazǎ la cǎlcîiele coafezelor, în landourile nou-nouţe ale nou-nascuţilor, în privirile care se întîlnesc şi se umflǎ ca o edemǎ sub piele,

iatǎ unde trǎieşte timpul. Cine sǎ ne spunǎ unde-ar trebui sǎ mergem?

Într-o dup-amiazǎ, în nǎduşeala de la piaţǎ, antebraţul alb ca neaua

al mǎcelarului dǎrîmǎ din greşealǎ clepsidra la pamînt. 

 

Cioburile subţiri deschid venele zemoase ale verii.

 

Abia acum intelegi cum se nasc rime noi –

 

un unchi pe jumǎtate orb ţine lumea cu un fir,

un Wolfgang de cinci ani dirijeazǎ un balet al polenului,

berzele îşi hrǎnesc puii tineri,

minereul rǎmîne minereu.

 

4.

 

Vino, iarnǎ a vieţii! Într-un colţ al pervazului un piţigoi ciupeşte dintr-o bucatǎ de slǎninǎ

care-i mai albǎ decît orice zǎpadǎ din oraş. Raze-fluier de cimpoi, galbene-lǎmîi, se-ncurcǎ-n crengi şi cîntǎ marşuri funerare. Norii grǎbiţi rǎmîn lipiţi de cer, firimituri de biscuiţi la gura unui invalid. Gîndaci crocanţi din zgura fierbinte a iubirii se plimbǎ pe-o scrisoare scrisǎ, cred, de Dumnezeu. Un scris de mînǎ ideal se-aşterne pe pagina A4, şiruri de cuvinte care nu-şi mai amintesc nimic. Ele simt deodatǎ cǎldura degajatǎ de corpul prizonierului care citeşte. El tot încearcǎ sǎ le pǎtrundǎ sensul şi neputînd, ascultǎ din nou clinchetul mut al lanţurilor care-l leagǎ.

 

Vino, iarnǎ a vieţii! Cînd piţigoiul îşi ia zborul din refugiul privirii

şi e atît de frig cǎ îngheaţǎ cuvintele în ţurţuri, mai lungi chiar decît cuvîntul mamma pe buze pofticioase si dulci, cînd scrisoarea se acoperǎ de zǎpezi nesfîrşite şi noi stǎm întinşi, explodaţi si goi în mijlocul peisajului, parte din text, ca literele din care zile si nopţi au fost urzite, precum slǎnina pentru piţigoi, atunci iarna va veni sǎ-şi elibereze prizonierul încǎ o datǎ,

scrîşnind greoi, va compune hranǎ, fum din hornul crematoriului,

aplauze, motoare, smoalǎ, tandreţe, alcool, strǎzi murdare, respiraţie caldǎ

de cǎţel, culorile stampelor de Crǎciun, prima pojghiţǎ de zǎpadǎ din an.   

5.

 

Regina unui petec de grǎdinǎ se urcǎ în trenul Aizkraukle – Riga.

Poartǎ cizme de cauciuc, fire încǎrunţite în jurul buzelor ei ofilite.

 

Într-o sacoşǎ de plastic regina are castraveţi, e istovitǎ.

Dar sacoşa de plastic conţine castraveţi crescuţi la ea acasǎ, un soi minunat.

 

Sper cǎ nu mi-am lǎsat grebla printre rînduri, o trece-un gînd.

Ochii i se retrag si mai adînc în orbite cînd o trec gînduri.

 

Cîinele vecinului are obiceiul sǎ vinǎ la ea în grǎdinǎ sǎ se uşureze

şi calcǎ muşeţelul, ochiul boului şi uneori capşunii.

 

Vagonul e pe jumǎtate gol. Decrepit, cumva se potriveşte cu

cizmele ei de cauciuc, cu degetele transpirate înauntru. 

 

Reginei i se pare deodatǎ ca vagonul şi cizmele

sînt din una şi-aceeaşi bucatǎ. Degetele dinǎuntru sînt şi ei pasageri într-un tren.

 

Cel mai mult conteazǎ cǎ totul e foarte curat în vagon.

Ea n-a înţeles de fapt niciodatǎ ce-nseamnǎ cuvintele pedichiurǎ şi nervi.

 

Trunchiuri subţiri de mesteceni trec prin faţa ferestrei de tren.

Regina petecului de grǎdinǎ remarcǎ un student aşezat chiar alǎturi.

 

Ţine-n poalǎ o carte. E bine-mbrǎcat, acum doarme.

Staţia Gaisma, Lumina, trece şi ea, cu grǎmezile ei de cǎrbune.

 

Ochii reginei sar din orbite ca douǎ veveriţe mici.

Animalele sînt orbite de excesul de luminǎ

 

Dar baba nu-şi ia ochii de la studentul

care-i aduce-aminte de-un Stepan a cunoscut demult.

 

Stepan, un soldat tînǎr, a învaţat-o trei mii

de feluri de sǎruturi sau mai mult, într-o pǎdure, dupǎ-un dans.

 

Îşi aminteşte încǎ infinitul din pupǎturile lui Stepan,

infinitul cu gust de cizme lustruite şi mîncǎruri de cazǎrmi.

 

Era varǎ, tot o zi ca asta: un verde aromatic de cremǎ împrejur,

cu nopţi strǎvezii, ca ciorapi negri de nylon.

 

Regina petecului de grǎdinǎ îşi mişcǎ buzele uşor.

degetele din cizme, cuprinse de crampe, împotriva destinului ei binevoitor.

6.

 

Rǎmas bun, homo mediocris! Dormim şi visǎm în rozaliu de icrǎ de somon.

Atît de-nceatǎ mişcarea lor, de cleioasǎ. Ca şi cum în orice clipǎ ar putea veni vreounul sǎ ne lipeascǎ laolaltǎ carnea noastrǎ strǎvezie. Asta putem s-o facem singuri!

Însǎ apa,

care vegheazǎ-ntr-una, nu ne lasǎ.

 

Memoria mea e proastǎ, însǎ uneori îmi pare cǎ da, ne-am întîlnit odatǎ într-un oraş mare,

unde localnicii gustau cu aer degajat creveţi împǎrǎteşti şi unde pe strǎzi încinse de caniculǎ fii nobili ai Pamîntului bǎteau în multe tobe

de tablǎ lustruitǎ de oţel.

 

Aerul era plin de transpiraţie, iar sarea cerului albastru venea cu poşta în plicuri

fǎrǎ destinatar. Le deschideam, lingeam sarea, şi chelnerii tot aduceau scrisori pe masǎ. M-ai întrebat dacǎ recunosc

expeditorul. Am spus da. 

 

Pǎsǎri colibri se cuibǎreau în pǎrul meu, dar cînd ne-am atins, mîinile fiecǎruia erau plumb. Prins în spaţiu-timp, doar

am scuturat din cap şi penele rǎsǎrite din materia noastrǎ cenuşie

ne-au împodobit ca nişte antene.

 

Tu spuneai: porniţi transmiţǎtoarele! Moluşte şi flame, oameni

şi cîntece imperceptibile—avem voie oare sǎ povestim norilor toate astea?

Însǎ tobele bǎteau mult prea tare. Carne de tun putrezea în jur.

N-aveam cum sǎ te aud. 

 

Am continuat sǎ scuturǎm mut din cap. Timpul s-a înnegrit apoi de tot, veac dupǎ veac.

Memoria mea e în continuare proastǎ dar mi se pare cǎ un personaj ciudat tocmai

a trecut prin faţa noastrǎ. Avea un cap mai mare decît globul. Douǎşpe noduri de ecouri

ţinea-n dinţi. 

 

*homo mediocris – omul obişnuit

 

7.

 

Cei ce nu aparţin îi iubesc pe cei ce nu aparţin. Iubesc mai mult

În oraş zgomote supǎrǎtoare trezesc monştri din somn

În paturi de mǎrimi colosale unde prin ferestre sclipitoare

Întunericul şi lumina, stîrnind pasiuni animale, se preling.

Iar cei ce nu aparţin îi iubesc pe cei ce nu aparţin. Iubesc mai mult

Noaptea, în spatele unui dulap cu patru uşi, geme uitarea

Frunzǎrind prin calendare unsuroase de familie cu

Reţete de economisire, descrieri de insecte şi ilustrate

Cu sfaturi simple cum sǎ faci sǎ nu mori poate înainte de-aţi suna ceasul

Cei ce nu aparţin îi iubesc pe cei ce nu aparţin. Iubesc mai mult

Uitarea are chip de vîrcolac. Cu limba ei întunecat-albastrǎ

Verificǎ orice fapt, verificǎ-înc-o datǎ.

Cu atenţie sporitǎ la anul 1960

Pe coperta cǎrţii ce miroase a gaz de Dachau

Cei ce nu aparţin îi iubesc pe cei ce nu aparţin. Iubesc mai mult

Toamna tîrziu ei iubesc cu frunze slinoase pe parbriz,

podele înnoroiate, sudoare de stafidǎ

Pe palme, ei iubesc cu sunetul care desleagǎ nervii liniştii

Iubesc cu un bulgǎre gras de cǎrbune, care, apǎsat adînc, traseazǎ tremurat

Figuri pe pielea de aur a siestei. Salut, vîrcolac!

Cei adunaţi dincolo de ferestrele aprinse nu ţin de noi

Ţine-ţi durerea pentru tine. Cei ce nu aparţin iubesc mai mult