Ploaia a lăsat urme vizibile pe ghetele mele noi. Poate reuşesc să ajung la timp. Prima impresie contează, nu? Cu o seară înainte, la telefon, îmi spusese că îmi va fi greu să-l recunosc. Nu a fost deloc aşa.

Pe Jeremy Hawkins l-am văzut prima dată pe afişul Maratonului de poezie, care a avut loc în luna noiembrie la Universitatea Transilvania din Braşov. I-a fost, spre surprinderea mea,  destul de uşor să se integreze în atmosfera creată de Claudiu Mitan, Nichita Danilov, Ion Pop, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu sau Andrei Bodiu. Aceştia sunt doar o mică parte din cei 23 de poeţi – nume mari sau mici; atât la propriu, cât şi la figurat – care au încercat, prin recitalurile lor, să pună cap la cap puzzle-ul poeziei româneşti contemporane. Unele piese aveau prea multe striaţii, dar, cu toate acestea, se potriveau perfect în interiorul imaginii, care a avut nevoie de ore bune pentru a se desluşi în faţa celor prezenţi. Majoritatea celor  trecuţi de primul volum au continuat, în linii mari, pe acelaşi drum pe care s-au încumetat să meargă încă de la debut. Cu toate acestea, ei au reuşit să accentueze, cu o uşurinţă ieşită din comun şi cu un fin simţ al umorului, criza actuală a tranziţiei noastre înspre mai bine. S-au putut sesiza şi schimbări de direcţie, schimbări în gândire care păreau a nu fi anunţate de nimic anterior, dar care au fost pe deplin justificate şi apreciate pentru ampla deschidere pe care o oferă înspre interiorul unui sistem, ale cărui forme par a fi epuizate.

Deşi mi se părea ca tot ceea ce se întâmpla acolo trecea oarecum pe lângă el, am aflat mai târziu că Jeremy Hawkins nu are nevoie de limba română pentru a înţelege poezia românească. Pentru el, un sunet e de ajuns pentru a-ţi deschide o nouă lume.

După ce îi adresez prima întrebare, face o pauză destul de lungă şi-mi spune: „aceasta nu este o întrebare justă“. Trec peste acest moment, spunându-mi, în sinea mea, că am avut dreptate. Jeremy Hawkins este beneficiarul unei burse Fulbright şi, în prezent, este lector în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Brasov, unde predă limba engleză contemporană şi literatură americană. Îşi descrie studenţii ca fiind inteligenţi şi deschişi spre noutate. Îmi spune că a ales România şi nu altă ţară pentru efectuarea stagiului său datorită Marianei Marin. Stupefierea de pe chipul meu nu s-a putut disimula în spatele zâmbetului pe care îl credeam extrem de calculat – „deşi pare greu de crezut, România exportă valori culturale contemporane, asta chiar dacă o face la o scală mai mică decât ar fi normal“.

Prejudecăţi despre România nu are, şi spune că nici nu a avut, iar de fiecare dată când are ocazia, le testează pe cele pe care le citeşte în e-mailurile primite de la diverse cunoştinţe: „până acum nici nu m-am transformat în vampir şi nici nu am văzut vreun vârcolac plimbându-se prin oraş“.

La banala întrebare „aveţi vreun poem preferat dintre cele scrise până acum“, răspunsul său este evaziv, dar cuprinzător în acelaşi timp: „aşa cum, din cauza unor considerente pe care eu le consider normale, nu pot alege între prieteni, tot aşa îmi este imposibil să aleg între ceea ce scriu“. Şi chiar dacă ar vrea să-şi judece poemele, cred că nu i-ar fi cu putinţă. Teme cât se poate de diferite se întrepătrund, cu foarte mare uşurinţă, în interiorul aceluiaş poem, ceea ce face ca trăirile tale să îţi scape pur şi simplu de sub control:

Ciudat. Stau şi aştept aici,

pe un zid deloc înalt, mă uit peste peluză

şi descriu rânjind

partea care trăieşte, care rămâne în urma morţilor.

[…]

În timp ce patinam împreună aici mă gândeam

la date, costuri şi tăiam adânc gheaţa;

toate memorialele sunt la fel de durabile

ca si apa de pe chipul meu,

Dacă ţi-aş fi spus atunci că te iubesc

Cine ar fi construit zidul pentru ceilalţi?

(„Superimposition: Robert S. McNamara“)

Dacă ar trebui să redau esenţa poeziilor sale, aş putea spune că acestea vorbesc despre ea şi despre ei, despre mine, despre prietenul tău cel mai bun care îşi pierde părinţii în lupta cu cancerul, despre poveşti de dragoste care abia se înfiripă, despre noua ta pereche de pantofi pe care o porţi într-o plimbare nocturnă, despre cum speranţa este una dintre cele mai periculoase substanţe, şi, nu în cele din urmă, despre tragedii pe care ni le asumăm fără să avem vreun drept de proprietate morală asupra lor, sau măcar un oarecare contract de închiriere cu vreuna dintre ele. Religiozitatea este şi ea prezentă – chiar dacă nu se face referire la ea în mod direct, se simte undeva în spatele cuvintelor.

În cele din urmă, totul se contopeşte într-un amestec natural de trăiri şi simţiri, care te înalţă şi te doboară instantaneu, fără să îţi lase măcar o secundă răgaz în care să te poţi lămuri, în care să realizezi ce se întâmplă cu tine, fără să ştii unde eşti, cu cine eşti, pe cine iubeşti sau pe cine învinuieşti, fără să înţelegi de ce lucrurile de care ai nevoie ţi se oferă atunci când nu îţi mai sunt de folos şi nici de ce le primeşti fără instrucţiuni de folosire sau certificate de garanţie.

În prezent, J. Hawkins lucrează la un nou ciclu de poeme, care se pare că  va fi intitulat „Superimpositions“. Despre ce va fi? Probabil despre un univers al omului comun, în care, deşi totul pare a se întâmpla haotic, fără o anumită ordine prestabilită, totul acesta trebuie parcurs pas cu pas, de fiecare din noi, în memoria clipei pe care o reprezentăm.