Sunt putine cartile de referinta ale omenirii, si Asa grait-a Zarathustra (O carte pentru toti si nici unul) este, cu siguranta, una dintre ele. Ca orice carte mare, controversele adjacente ei sunt numeroase. Se-mplinesc 110 ani de cand aceasta a doua Biblie vedea lumina tiparului, ?n 1892, ?ntr-o prima editie, sub ?ngrijirea doamnei Elisabeth F?rster-Nietzsche – sora celebrului filosof german.

Descendent al unei familii de pastori lutherani, elev al lui Ritschel, prieten cu Richard Wagner, Friedrich Nietzsche ?ncepea activitatea publicistica ?n 1872 cu Nasterea tragediei din spiritul muzicii, sub influenta sistemului filosofic al lui Schopenhauer. Muzician si compozitor el ?nsusi, ?ndragostit de literatura (poezie mai ales), se distinge usor ?n aristocratia intelectuala a vremii sale, ajungand profesor de filologie la o renumita catedra universitara. Era un mare singuratic totusi, iar manifestarile bolii psihice de care suferea ?i vor grabi retragerea din mediul universitar si izolarea ?n diverse sanatorii din Europa. Aceasta aparenta tragedie, acest capat de drum aveau sa-i fie, de fapt, poarta catre nemurire...
Totul a-nceput cu viziunea din 1881. ?n urma acestei experiente, Nietzsche redacteaza Mittag und Ewigkeit (Amiaza si vesnicie). Doi ani mai tarziu, o a doua viziune ?i ofera si subiectul: Zarathustra. Ultimele doua viziuni (1884 si 1885) vor contura restul – bestiarul mitologic nietzscheean. Structural, proiectul a fost gandit ?n 5 parti purtand titlul comun Cuvantarile lui Zarathustra. Prologul cartii, sau Precuvantarea lui Zarathustra, vorbeste de prima descindere a pustnicului ?ntre oameni si prima lui predica pentru depasirea omenescului: „Vin sa va-nvat ce este Supraomul”. Ecoul mut al multimiideschide drumul personajului ?n cautarea discipolilor. Prima parte a Cuvantarilor ar putea fi privita drept cea mai acida critica scrisa vreodata la adresa unor false virtuti (ascetism, eroism, feminism, ?ntelepciune, mila, cunoastere, metafizica) si a unora dintre institutii (stat, justitie, armata, presa, preotime). Partea II reia cateva din criticile precedente ?ntr-o formula mai putin agresiva, predica de-ncheiere (Ora supremei linisti) conturand cvintesenta Partii III a Cuvantarilor (si cea mai reusita, din toate punctele de vedere): „eterna re?ntoarcere” – obsesia universala a re?ncarnarii ?n aceeasi individualitate si frica de a repeta aceleasi greseli, de a retrai aceleasi disperari. Imnul Cele sapte peceti finalul acestei parti e o trimitere clara la viziunea apocaliptica a Bibliei. Partea IV, ultima tiparita, releva adevarul teribil: „Got ist tot” – o amprenta unica-n fapt, si deloc pesimista, mai curand inevitabila si salvatoare; altfel zis, drumul catre Supraom. „Dumnezeu a murit” este momentul ?n care „oamenii superiori” cauta sa-i preia atributele – omul cel mai respingator (cel care-l ucide pe Dumnezeu neputand sa-i mai ?ndure mila), cei doi regi, ultimul papa, umbra calatoare, ghicitorul, vrajitorul, cersetorul de bunavoie. Bestiarului acesta uman i se contrafigureaza unul mitologic – simbolizand, de fapt, aceeasi umanitate decazuta pe care Zarathustra si-o alatura la masa, ?n pestera lui (intentia parodic-blasfematorie la adresa Cinei cea de Taina este evidenta, difera doar atributele simbolic-morfologice ale spectacolului). Cartea se-ncheie cu a doua descindere-ntre oameni a profetului lui Dionyssos.
Acesta este, ?n mare desigur, scenariul. Un stil agitat pana la absurd, deghizat ?n efecte si jocuri divergente de imagine si gandire, totul ?necat de interogatii oratorice, exclamatii, invocatii si imprecatii pentru a reda suferinta profetului Zarathustra, fara vreo retinere privind limbajul si liberul flux ideatic. Indiscutabil, intentia acestui ultim ganditor al metafizicii a fost o parodie a Bibliei, si mai mult chiar, un Delomelanicon modern (?si spunea si Antichristul).
Zarathustra, acest copil nebun al lui Nietzsche, a fost conceptual judecat ca Imitatio Christi – si, mai grav, este ?nca privit astfel. Perspectiva e 1000% falsa. Cu toate ca ?n ultima dintre parti (Partea V, neterminata) Zarathustra era repudiat de oameni, renegat de discipoli si animalele sale (vulturul si sarpele), sicriul lui fiind coborat ?n Etna (finalul intentionat si ne?mplinit al cartii), personajul nu este un Christos augmentat ?n toate valentele, ci un fel de Botezator – sacrificialismul material traducandu-l de fapt pe cel conceptual (disparitia divinitatii adica) si deschizand astfel orizontul nasterii fizice a Supraomului. ?n plus, profetul nu este jumatate-Dumnezeu asemeni lui Christ, ci om – apartinand unei lumi vechi, si singurul care deschide calea celei noi. Ce este ?nsa Supraomul? Voi diseca aici nuantele. Termenul „om” este sistematic desfiintat de Nietzsche ?n predicile cartii; privit astfel, „Supraom”suna cel putin (auto)parodic. Imaginea Supraomului este, de fapt, o metafora pentru „supraspirit”/„alterspirit”. Supraomul este, prin urmare, un spirit ajuns la propria cunoastere a individualitatii sale, si, consecutiv, propriul sau stapan. Este omul si propriul lui Dumnezeu. Jocul conceptual poate parea confuz, mai ales daca-l opunem teologiei crestine. Dumnezeu a creat primul om, deci toti pastram o farama de divinitate. Dar, omul naste omul; si cand moare un om, farama divina din el este cea pierduta. Omul continua o existenta fizica si spirituala. Unde e necesar Dumnezeu ?n aceasta ecuatie? Iata ?ntrebarea, si mecanismul prin care toate dogmele religioase se sting. Putem numi gandirea lui Nietzsche „teologie negativa”? Asa cum demonstram anterior, este vorba de antiteologie. La urma urmelor, Nietzsche nu e decat un om care a scris o carte. Desigur, e o-ntamplare ca tocmai acest om e ultimul filosof pe urmele lui Dumnezeu, si tot o-ntamplare ca aceasta carte a redefinit principiile clasice de gandire ale omenirii (incluzand interpretarea nazista) de acum 110 ani ?ncoace.
Suferinta psihica a filosofului apare si azi des invocata. Cu toate astea, Zarathustra nu este rezultatul unui puseu productiv – asa cum este, destul de evident cred, parada insalubra de absurditati numita Apocalipsa Apostolului Ioan. Sunt cateva argumente care sustin aceasta afirmatie. Nu ma voi referi la macrostructura operei, ci la microarhitectonica ei. ?n primul rand, nu este o carte de filosofie „clasica”. Este un poem filosofic modern, mai exact o-mbinare logos-mythos (poezie-filosofie). Acest asa-zis „nou stil filosofic” este o anulare a principiului platonic de diferentiere ?ntre notiunile anterior enuntate – altfel zis, de diferentiere ?ntre arta si cunoastere. Inutil a detalia impactul pe care l-a avut ?n lumea filosofica a vremii. De fapt, e primul sacrificiu personal facut de Nietzsche ?n scrierea cartii. Una din predicile Partii II a Cuvantarilor e o adresa critica spre „profetul pesimismului” - Schopenhauer, cel sub a carui influenta ?ncepuse tanarul Nietzche sa scrie. Este al doilea sacrificiu. As putea continua, dar concluzia mi se pare evidenta: Nietzsche a vrut sa schimbe ceva, ?ncepand cu sine. ?n al doilea rand, dinamica textului este de-a dreptul uluitoare: toate imaginile sunt ?n esenta metafore – atat de bine cladit acest joc ?ncat epuizeaza concentrarea. Ideile, pe de alta parte, functioneaza dupa cu totul alte coordonate – sunt antimetaforele, ele antreneaza divergenta (ruptura) de lumea metaforelor. E caracteristica esentiala a textului (ea ?i da tonul extrem de pasional), tradusa de Gaston Bachelard prin „manicheism nietzscheean”. Aceasta intensitate variabila a tonului releva o alta particularitate: avem ?n fata un poem muzical („singura simfonie completa a lui F. Nietzsche”, Karl Jaspers). Foarte muzical de fapt, si asta ?ntr-o limba suficient de antimuzicala.
Cu toate cele anterior precizate, Also Sprach Zarathustra nu e opera unui profet – i-am atribui o falsa valoare autorului. E „ceea ce am facut mai bine”, ?n cuvintele lui Nietzsche, o ecuatie-n 6 parametri (M. Heidegger): om, Dumnezeu, conditionare existentiala, putere (de schimbare), destin (eterna re?ntoarcere) si devenire (Supraom). ?l voi numi un vizionar ?ntre antinomismul kantian si relativismul secolului XX. Si, strict din aceasta perspectiva, as vrea sa adresez o provocare indirecta: Ce e dincolo de Supraom?