Născut pe 8 iulie 1921, la Paris, tatăl său fiind evreu din Salonic, Morin se va declara repede ateu, desprinzându-se de determinantele religioase şi-şi va lua  pseudonimul „Morin“; în timpul celui de-al doilea război mondial, se înrolează în armata franceză şi face parte din Rezistenţă. Studiază la universitate istoria, geografia, dreptul, dar, fiind un mare autodidact, aventurile beligerante şi studierea pe viu a diversităţii sociale îi vor oferi primele experienţe „educative“, căci va încerca o sociologie a populaţiei germane restructurate după evenimentele războiului, dar şi o analiză a fenomenului stalinian, este alungat din partidul comunist francez şi animă o revoltă împotriva atacării Algeriei.

 Poate că tocmai această încărcătură a evenimentelor trăite încă din tinereţe îl va face să adopte, pe calea arătată de apropiaţii săi, Maurice Merleau-Ponty şi Vladimir Jankelevitcz un drum inter- şi pluridisciplinar încă de la începutul carierei sale ştiinţifice. Va fi un profesionist situat în spaţiile dintre discipline, între structurile cunoaşterii, aşa cum mărturiseşte într-un interviu din ultimii ani, se inspiră din Heraclit, Montaigne, Pascal, Hegel şi mulţi alţi mari gânditori, aderă la principiul trandisciplinar în cunoaştere, adoptând credinţa în necesitatea relaţiei cosmo-fizico-bio-antropologice şi a „buclei ştiinţelor“, oamenii fiind „fiinţe ale multiplicităţii, în căutarea unităţii“.

Din anul 1950, intră în Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNRS) şi alcătuieşte, în 1967, unul dintre primele eseuri de etnologie şi a unei regiuni franceze din contemporaneitate, pe care o cercetase intensiv. Interesul său pentru problemele lumii înconjurătoare va continua să se manifeste în fondarea şi conducerea Centrului de Studii pentru Comunicarea de Masă (CECMAS), în perioada 1973-1989. Plecat să predea sociologie în America de Sud, îl va întâlni pe laureatul Premiului Nobel din anul 1965, Jacques Monod, autorul Hazardului şi necesităţii, operă ce-i va stimula crearea celebrei sale teorii a „gândirii complexe“, metoda sa esenţială de cunoaştere şi cercetare, aplicată mai ales în cadrul Asociaţiei pentru gândire complexă (APC). Va fi preşedinte al UNESCO şi al CNRS, doctor honoris causa a mai mult de 14 universităţi din întreaga lume.

 În întreaga sa operă, a militat pentru o reformă a gândirii umane şi, implicit, a epistemologiei. Morin a înţeles deficienţele tipului de cunoaştere la care a ajuns lumea contemporană, o cunoaştere bazată pe specializare şi abstractizare, pe simplificare care obligă la reducţionism, mecanicism şi determinism. El consideră mai potrivită, pentru a ajunge în miezul lucrurilor, o metodă de contextualizare la scară cosmologică, re-legare a sensurilor şi revitalizare a determinantelor fiinţei umane: „Cunoaşterea lumii ca lume devine o necesitate în acelaşi timp intelectuală, cât şi vitală“. O metodă a ruperii în bucăţi a complexităţii lumii şi a negării interrelaţionării absolute a părţilor sale nu ţine seama de acel dialogism intern care stă la baza funcţionării oricărui sistem viu, de antagonismul, complementaritatea şi dezordinea universală. Gândirea complexă înseamnă, deci, a lega, a organiza, a contextualiza, a globaliza, integrând noţiunele de entropie, hazard, incertitudine şi având la bază trei teorii stimulative: teoria informaţiei, cibernetica şi teoria sistemelor, la care se adaugă ideea auto-organizării sistemelor, şi trei principii constitutive: principiul dialogic, principiul revenirii şi principiul „hologramic“ (partea se regăseşte în întreg, dar şi întregul în parte).

Lucrarea sa monumentală, în 6 volume scrise pe parcursul câtorva ani, este La Méthode, un titlu grăitor pentru dorinţa savantului de a oferi un salt epistemologic umanităţii, „o priză de conştiinţă a destinului comunităţii terestre”, aşa cum afirma într-un volum din 1993. Morin îşi explică metoda („metodă critică şi metodă a totalităţii“) făcând apel la punctele-cheie ale gândirii clasice, pentru a le reforma şi introduce în noua sa viziune: primul volum, La nature de la nature, se opreşte asupra punctului de vedere fizic; al doilea, La vie de la vie, la cel biologic; al treilea, La connaissance de la connaissance, asupra cunoaşterii din perspectivă antropologică; al patrulea, aparţine ideilor (limbă, logică, paradigmă); al cincilea, L’humanité de l’humanité, abordează problema identităţii. În ultimul volum al seriei, Ethique, Morin încearcă să instituie o etică a înţelegerii, tratând relaţia dintre bine şi rău într-o lume nesigură, superficială, o lume aparţinând prin excelenţă neînţelegerii dintre conştiinţele umane, încât gândirea complexă va trebui să devină „o metodă de instruire în problema erorii şi a incertitudinii umane“, aşa cum spune titlul unei cărţi apărute în 2003.

 În această lume care necesită „o metamorfoză mai degrabă decât o revoluţie“, Edgar Morin a căutat şi urmele acelei părţi luminoase a fiinţei umane, „paradigma pierdută“ a mitului, magiei, poeziei, dragostei. Într-o carte apărută în 1997, militează pentru legătură enigmatică şi complexă dintre dragoste, poezie şi înţelepeciune: „Dragostea este poezie. O dragoste născândă pătrunde în lumea poeziei, o dragoste care durează impregnează cu poezie viaţa cotidiană, sfârşitul dragostei ne aruncă iarăşi în proză. (…) Este deci necesar să regenerăm dragostea şi arta vieţii, făcând apel la o formă de înţelepciune care pune inteligenţa în serviciul vieţii, într-un dialog permanent între afectiv şi raţional, între raţiune şi pasiune“. De fapt, raţionalizarea pasiunilor şi încărcarea pasională a raţiunii despre care vorbeşte savantul francez este un proces al căutării eterne a armoniei dintre subiect şi obiect, dintre subiectivul şi obiectivul din lume şi din noi. Singura carte a lui Morin tradusă în limba română este o poveste ştiinţifică, dar plină de pasiune despre sublimul „animal înzestrat cu nesăbuinţă“, un animal paradoxal care este homo sapiens-demens, aşa cum îl numeşte autorul. O îmbinare subtilă între principiile celor două domenii ale antropologiei, cea culturală şi cea biologică, precum şi credinţa sa în legătura intrinsecă, originară între estetică, magie şi religie, îl vor ajuta pe Morin să refacă drumul  milenar către apariţia „omului imaginar“.

„Odată cu sapiens se naşte dualitatea subiectului şi a obiectului, legătura indestructibilă, ruptura insurmontabilă pe care mai târziu toate religiile, toate filosofiile vor încerca să o depăşească sau să o aprofundeze. Deja omul disociază în fapt destinul său de un destin natural, deşi e încredinţat că supravieţuirea sa ascultă de legile naturale ale dedublării şi ale metamorfozei. Există deci în el interferenţe, între o obiectivitate mai bogată, şi acesta pentru că şi una şi cealaltă  corespund unui progres al individualităţii, spre deschiderea unei breşe antropologice.“ (Edgar Morin, Paradigma pierdută: natura umană. Traducere de Iulian Popescu, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1999, p. 104).