Prolegomene la o nouă ştiinţă despre om

            Unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai operei filosofice a lui Stéphane Lupasco, atât în partea ei de înrudire cu principiile înnoitoare ale fizicii moderne, cât şi în aspectele de viziune epistemologică întemeietoare, Basarab Nicolescu a conferenţiat la Iaşi, pe 7 noiembrie 2007, cu ocazia reeditării cărţilor sale la editura Junimea, despre relaţiile fizicianului­filosof cu lumea artei contemporane. Iniţiatorul mişcării transdisciplinare în România a ţinut două conferinţe anterioare, una în care a pledat pentru un dialog autentic între ştiinţa contemporană şi religie şi, în cealaltă, pentru o recuperare a trinomului esenţial imaginaţie­imaginar (Gilbert Durand)­ imaginal (Henry Corbin).
            Încercând să radiografeze biografia lui Lupasco prin prisma relaţiilor acestuia cu artiştii, Basarab Nicolescu a realizat un tur de forţă, foarte bine centrat, prin operele majore ale savantului de origine română. Este important să sesizăm sensul evolutiv al teoriilor lui Lupasco, până la pătrunderea lor în lumea ideilor artistice, într­o viaţă dedicată refacerii statutului primordial al afectivităţii, dintr­un impuls lăuntric al celui stăpânit deopotrivă de demonul filosofiei (citindu­l pe Spinoza din prea fragedă copilărie), de pasiunea poeziei (volumul de versuri Dehors, publicat la Paris, în 1926, debutul francez al autorului) şi de paradoxele fizicii cuantice. Înţelegerea rolului afectivităţii apare încă din primele sale studii − subliniază Basarab Nicolescu −, din teza de doctorat publicată în 1935 şi intitulată grăitor Du devenir logique et de l´affectivité, în care începe, deja, să creioneze o „nouă teorie a cunoaşterii”, meditând îndelung asupra caracterului relativ al timpului şi spaţiului; aici conferenţiarul indică cele două izvoare ale epistemologiei lupasciene: logica deductivă şi intuiţia. În 1940, atunci când apare cartea − tradusă în 1992 la noi, de către Vasile Tonoiu şi postfaţată chiar de Basarab Nicolescu − Lupasco proiectează o filosofie cuantică, pornind de la relaţiile lui Heisenberg şi bazată pe potenţializarea şi actualizarea energiei, pledând pentru sublimarea contradicţiei clasice dintre identitate şi non­identitate.
             „Există în fiinţa noastră profundă o teamă de a accepta terţul inclus”, spune Basarab Nicolescu, asumându­şi simpatetic dificultăţile cercetării prietenului său român, deşi doar această acceptare ne poate duce la descoperirea unui „nou formalism precis şi predictiv”. Socotit o erezie de către oamenii comuni, ca şi de savanţii pozitivişti, cei care nu depăşesc „materia”, în sensul clasic al termenului, principiul „terţului ascuns” este asimilat de Lupasco în Le principe d´antagonisme et la logique du devenir (1951), care reprezintă de fapt „prologomenele la o ştiinţă a contradicţiei”. Inspirat, autorul manifestului trandisciplinarităţii va numi, în 1983, cu acceptul maestrului, acest terţ de natură ontologică „terţ ascuns”, în deplină concordanţă cu ideea de „nivel de realitate”, aparţinând aceluiaşi autor al conferinţei ieşene.
            Terţul ascuns este „cheia transformării felului nostru de a fi în lume”, susţine Basarab Nicolescu, oferind apoi exemple ale imensului rol epistemologic şi practic (în rezolvarea conflictelor sociale, personale) al acestei depăşiri a raportului obişnuit dintre omogenizare şi eterogenizare, dintre noi şi lume, dintre subiect şi obiect. Trecerea filosofiei lupasciene pe teritoriul esteticii este marcată de o subtilă situare a artei la izvoarele teoriei cuantice, odată cu un capitol special din Logique et contradiction (1947), lucrare care va face carieră în lumea artiştilor contemporani şi, mulţi dintre ei, prieteni ai savantului, de la a fi considerată noul Discours de la méthode al contemporaneităţii, de către Claude Mauriac până la a deveni obiect de recuzită în scenografia unei piese a lui Ionesco (Victimes du devoir, 1953), tribut implicit adus celuilalt român parizian.
             De la condiţia sa de admirator al revoluţiei lui Planck la cea a înţelegerii profunde a revoluţiei artistice de la începutul secolului al XX­lea, Lupasco a făcut pasul esenţial de a descoperi în operele scriitorilor şi pictorilor, înverşunaţi exponenţi ai înnoirii temeliilor artei printr­o specială „logică” a contradicţiei bazelor universului lor artistic, calea către mişcarea celei de­a treia materii: materia sau universul psihic, care transgresează materia macrofizică, precum şi pe cea biologică. Oarecum respins din cercul savanţilor pozitivişti, filosoful îşi găseşte cel mai bun refugiu în această perfectă aplicaţie a ontologiei lumilor posibile, pe care o reprezenta atunci efervescentul atelier al artei contemporane. Prieten cu suprarealiştii, Lupasco va deveni treptat un magister al unei paradoxale cercetări a substanţei unei arte atât de greu de supus oricărei teoretizări. Pentru suprarealismul său lăuntric, sau, mai bine zis, în termeni bachelardieni, pentru supraraţionalismul său, Lupasco va fi chemat spre această lume, pentru că era „primul calificat pentru a pătrunde aceste umbre magice ale psihismului”, aşa cum afirma amicul său, André Breton, în dedicaţia pe exemplarul din L´art magique.
            Relaţiile dintre Lupasco şi Breton, Dali, Georges Mathieu, Karel Appel, acordul profund dintre concepţia acestora despre rolul artei şi nelimitele materiei artistice sunt prezentate de Basarab Nicolescu într­un articol publicat în „Contemporanul − Ideea europeană” din martie 2007 (nr. 3 /660). În afara celor prezentaţi aici, se ştie că Lupasco a fost prieten cu Benjamin Fondane (pe care îl consideră „cel mai inteligent om pe care l­am cunoscut”), Emil Cioran, Benjamin Peret, Tristan Tzara, Pablo Picasso şi mulţi alţii.
            O simplă confruntare faţă în faţă a principiilor suprarealiste cu ştiinţa contradictoriului fondată de Lupasco ne va ajuta să vedem analogiile dintre aceste căi spre Realitate. Speranţa secretă a lui Breton, legea mişcării suprarealiste către esenţa umanului, exprimată clar în Al doilea manifest al suprarealismului: „Totul ne face să credem că există un anumit punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, înaltul şi josul încetează să mai fie percepute ca fiind contradictorii” (Manifestes du surréalisme, Gallimard, Paris, 1973, p. 77) este verificată perfect de percepţiile teoretice ale filosofului.