Dacă în ultimii doi ani India a fost invitată la mai multe Târguri internaţionale de carte (Festivalul „Etonnants Voyageurs à Saint-Malo“; Târgul de carte de la Frankfurt; Salonul „Lille 3000“, Salonul de carte de la Paris), acest lucru nu se mai datorează astăzi exotismului ţării şi culturii care poate cândva l-a fascinat pe orientalul neofit, ci calităţii reale a literaturii produse în spaţiul indian şi interesului crescut pe care editorii din întreaga lume îl menţin faţă de situaţia unică a literaturii din India.

Salman Rushdie este un prim nume de scriitor de luat în considerare, pentru că, odată cu apariţia în septembrie 1988 a Versetelor satanice, a devenit cel mai controversat, citit, polemizat şi combătut scriitor indian. Deţinătorii premiului Nobel, Rabindranath Tagore în 1913 şi Vidiadhar Surajprasad Naipaul în 2001, Kālidāsa, poetul clasic al Indiei, din secolul al IV-lea, Kabīr, poetul mistic născut lângă Benares, discipol al lui Ramananda, sau Bankim Chandra Chatterjee, părintele romanului indian, sunt nume care încă aduc cu ele prea puţină informaţie culturală dintr-un spaţiu în care se scrie nu numai foarte mult, dar în multe cazuri şi foarte bine.

În 4-8 octombrie 2006, la Frankfurt, în Germania, India a fost invitata specială (despre târgul de carte de la Frankfurt, Iulia Dondorici în Observator cultural, nr. 342, 12-18 octombrie 2006, Târgul de Carte de la Frankfurt – un spectacol cultural şi mediatic) a organizatorilor, sub motto-ul India astăzi, pentru a doua oară într-un interval de douăzeci de ani de când se desfăşoară târgul de carte, privilegiu de care nu s-a mai bucurat nici o altă ţară, iar în mai a.c., la Salonul de carte de la Paris, India şi-a prezentat scriitorii, mai ales pe cei contemporani, o oră pe zi pe parcursul a celor cinci de program (Un întreg articol dedicat Salonului de carte de la Paris, cu paragrafe importante despre prezenţa Indiei la acest eveniment cultural, în Confluenţe şi plăceri capitale – câteva alergări prin Salonul de Carte de la Paris -, Dilemateca, Simona Sora, nr. 12, mai, anul II, 2007, p. 24-27 şi în Golden Gate şi fratele Rimbaud în Dilema, idem, nr. 170, 12 mai 2007, anul IV).

În India, literatura s-a scris şi continuă să se scrie în foarte multe limbi, în hindusă, engleză şi în alte douăzeci şi una de limbi oficiale ale tării, printre care bengali, sanscrită, sanstali, telugu, tamil, urdu.

Tirthankar Chanda, în Le Monde diplomatique, în articolul scris cu ocazia invitării Indiei la Salonul de carte de la Paris dintre 23-27 martie 2007, subliniază diversitatea lingvistică din spaţiul indian: „ (...) indienii scriu, povestesc şi creează în aproximativ douăzeci de limbi, dintre care câteva cu tradiţii multimilenare. Operele în hindi, bengali, sanscrită, tamil sau într-una din celelalte şaisprezece limbi oficiale ale ţării merită, la rândul lor, să fie cunoscute, datorită bogăţiei estetice, imaginative sau filosofice.“, precizând îndreptarea, iminentă, a scriitorilor, mai ales a celor tineri, spre limba engleză: „În prezent, perioada este favorabilă imagologiei, după cum o atestă extraordinara simpatie de care se bucură scriitorii indieni de limbă engleză.“

            Literatura de limbă engleză din India beneficiază astăzi de o mult mai mare recunoaştere, fapt datorat parţial răspândirii limbii lui Shakespeare, dar şi pentru că romancieri talentaţi de talia lui Salman Rushdie au folosit-o ca limbă literară, recunoscându-i, dacă nu expresivitatea, cel puţin durabilitatea. Dacă ţinem cont de cei aproape două sute de ani de colonizare britanică (în 1835, administraţia britanică a desemnat engleza ca limbă de studiu în învăţământul secundar şi superior), de faptul că la începutul secolului al XX-lea Rabindranath Tagore şi-a scris o parte din operă în limba engleză, traducând-o apoi în bengali, acceptarea limbii engleze ca „instrument privilegiat pentru explorarea realităţii indiene contemporane, în întreaga sa complexitate“ (Tirthankar Chanda) nu pare o exagerare sau o trădare lingvistică.

Dacă primul val de scriitori indieni tributari lui Salman Rushdie şi iniţiativei lui de a-şi scrie cărţile în limba engleză trăiesc în majoritatea lor în străinătate - Amitav Ghosh, Shashi Tharoor, Vikram Seth, Rohinton Mistry, Upamanyu Chatterjee, Amit Chaudhuri, Bharati Mukherjee, Shauna Singh Baldwin, Githa Hariharan -, cel de-al doilea val, inaugurat o dată cu publicarea, în 1997 a cărţii Dumnezeul lucrurilor mărunte de Arundhati Roy, încununat cu Booker Prize şi cu un foarte mare succes de librărie, cuprinde scriitori ce au rămas fideli spaţiului despre care scriu sau pe care îl reinventează, astfel Tarun Tejpal, Rana Dasgupta, Indrajit Hazra, Ruchir Joshi, Radhika Jha şi Raj Kamal Jha trăiesc în Delhi; Anita Nair şi Lavanya Sankaran în Bangalore, iar Allan Sealy în Dehradun.

Deşi are pregătire de inginer format la „Institutul Indian de Tehnologie“ din Calcutta, Raj Kamal Jha, născut în 1966, în statul indian Bihara, s-a înscris, fascinat de libertatea pe care o regăsea după rigoarea inginerească, la şcoala de jurnalism de la „University of Southern California“, Statele Unite ale Americii, pe care a absolvit-o în 1990. După facultate a lucrat o vreme la Washington Post, Los Angeles Times şi apoi la un ziar local în valea Salinas, imaginându-se pe urmele lui John Steinbeck. La patru ani de la absolvire, în 1994, Raj Kamal Jha s-a întors în India pentru un post la The Statesman, un ziar în limba engleză din Calcutta, a cochetat scurt cu India Today, iar din 1996 este redactor şi din 2001 director la Indian Express, unul dintre cele mai importante ziare în limba engleză din India, primind, pentru activitatea sa jurnalistică Premiul pentru excelenţă în journalism în 2004 şi 2006, acordat de Institutul Internaţional de Presă de la Viena.

Insomniac de aproape douăzeci de ani, Raj Kamal Jha îşi preia mare parte din subiectele cărţilor sale din poveştile pe care le descoperă în activitatea de jurnalist. Activitatea literară, cariera de scriitor, împletită cu jurnalismul şi care îşi trage cel puţin subiectele din apele tulburi şi profund tragice ale vieţii dintr-o Indie confruntată cu probleme sociale şi istorice aşa cum îi apar ele în mod special în activitatea de jurnalist, a început pentru scriitorul Indian în limba engleză. „Acum trei ani, am scris două capitole şi când le-am încheiat am simţit că nu sunt povestiri independente ci că fac parte din ceva mult mai larg.“, mărturisea Jha în 1999, într-un interviu pentru The Guardian la apariţia romanului care avea să îi aducă celebritatea (A New Star of India, de Baret Magarian, 22 iunie 1999). Cele două povestiri scrise în 1996 au ajuns la Pankaj Mishra, scriitor şi editor Indian, şi, prin el, la Peter Straus de la Editura Picador India (În cei doisprezece ani petrecuţi la Picador House, Peter Straus a avut descoperiri literare importante. Printre cărţile pe care le-a lansat, se numără: Jurnalul lui Bridget Jones de Helen Fielding, Pacientul englez al lui Michael Ondaatje, Ultimele ordine de Graham Swift sau American Psycho de Easton Ellis.), care i-a oferit un termen limită la care să termine romanul pe care jurnalistul de atunci de la Indian Express l-a finalizat de la sfârşitul lui 1996 până la jumătatea lui 1997 în multele nopţi de insomnie şi pentru care a primit un avans de două sute şaptezeci şi cinci de mii de dolari, cel mai mare avans plătit vreodată unui scriitor debutant indian de la romanul Dumnezeul lucrurilor mărunte a lui Arundhati Roy.

Tradus în peste zece limbi europene, printre care franceza, germana, italiana, olandeza, greaca, turca, spaniola sau finlandeza, romanul The Blue Bedspread/Cuvertura albastră a fost mult mai generos primit de presa americană decât de cea indiană, deşi naraţiunea captivează cititorul nu neapărat prin elementele specifice lumii indiene, ci prin universalitatea trăirilor şi circularitatea imaginilor şi a câştigat în anul 2000 premiul de debut pentru scriitorii Commonwealth-ului (regiunea Eurasia), fiind desemnată, în anul apariţiei, cartea anului de New York Times.

        Romanul, scris în întregime la persoana întâi, de un remarcabil realism psihologic, prezintă povestea copilăriei şi adolescenţei unui narator care îşi conturează actul confesiv în jurul unei obligaţii morale. Anunţat în miez de noapte că sora, pe care nu o mai văzuse de foarte multă vreme, a murit în unul din spitalele Calcuttei, la secţia de maternitate, lăsând în urmă un copil de doar o zi pe care este chemat să îl ţină, doar pentru o noapte, până când părinţii adoptivi vor veni să îl ia, naratorul, un bărbat de vârstă mijlocie, îşi retrăieşte copilăria, purtat de memoria care selectează imagini afective, şi încearcă să găsească, cel puţin pentru o noapte, răspunsuri la întrebările pe care le credea uitate şi să înţeleagă evenimete trecute, îngropate în haosul, vechimea şi diversitatea oraşului care îl înghite.

If You Are Afraid of Heights, cel de-al doilea roman al lui Raj Kamal Jha, ajuns în semifinală la premiile „Hutch-Crossword“ şi „Llewellyn Rhys“, construit tripartit, prezintă poveşti diferite, aparent contradictorii, fără elemente de legătură: în prima parte un bărbat şi o femeie se întâlnesc într-un accident traumatizant şi se îndrăgostesc; în partea a doua o femeie reporter investighează moartea unei fete dintr-un orăşel şi începe să-şi amintească propria copilărie definită de o traumă asemănătoare; în ultima parte, o fetită se teme pentru soarta părinţilor ei din cauza unei avalanşe de sinucideri din cariereul în care locuieşte şi se încrede într-un prieten care îi urmăreşte părinţii. Aceste povestiri, spuse tot la persoana întâi sub forma unor monologuri, sunt încadrate de două prologuri şi un epilog pe post de concluzie şi susţin procesul întâlnit şi în primul roman al autorului indian prin care fiecare individ aduce sens şi ordine în propria viaţă.

            Cel de-al treilea roman, Fireproof, lansat în Germania, la Târgul de carte de la Frankfurt din octombrie 2006, la editura Goldman şi abia în decembrie în acelaşi an în India la editura Picador, are ca punct de plecare masacrul în masă care a început pe 28 februarie 2002 în statul indian Gujarat despre care a scris un editorial în The Indian Express, John Brown and a Dog Called Chum. Firul narativ urmăreşte destinul unui tată şi al copilului lui deformat printr-o călătorie în oraşul în care parcă stafiile celor ucişi îşi caută propria dreptate. Aceasta este „cartea conştiinţei lumii contemporane, a vinei şi a responsabilităţii pentru generaţiile următoare, puternic metaforizată şi alegorizată“.

Interviul luat de The Guardian, la foarte puţină vreme de la apariţia romanului Cuvertura albastră, susţine mecanismul descoperirii englezei ca limbă a posibilului roman.

„E cu siguranaţă un lucru foarte greu de înţeles: faptul că am scris o poveste foarte personală într-o limbă pe care nu o vorbesc niciodată acasă. Dar scrisul în engleză este instrumentul cel mai la îndemână pe care îl am ca să evoc un sentiment sau să spun o poveste – nu sunt interesat de limbaj ca un sfârşit în sine. Descoperirea englezei ca instrument estetic este legată de momentul în care am citit pentru prima dată Copii din miez de noapte. Până atunci asociasem întotdeauna engleza cu tema pentru acasă, nimic mai mult. Cartea lui Rushdie mi-a arătat că engleza poate fi scoasă din ghiozdanul de şcoală şi lucrată cu creativitate. A fost foarte inspirat.“