Rainer Maria Rilke s-a născut pe 4 decembrie 1875 la Praga, în vremea Imperiului Austro-Ungar şi a murit, de leucemie, la data de 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveţia. Rainer Maria Rilke avea la naştere numele de René Karl Wilhelm Johann Joseph Maria Rilke şi era fiul lui Josef Rilke, care, după eşuarea tentativei de a se realiza într-o carieră militară, devine funcţionar la o societate de cale ferată. Din cauza acestui eşec, mama (Sophie Rilke, nascută Entz) este exclusă din înalta societate, ceea ce se va regăsi ulterior în speculaţiile fiului cu privire la originea nobiliară a familiei.

Semnificativ este faptul că mama sa îl striga Sophia şi îl forţa să poarte haine de fată până la vârsta de cinci ani – acesta fiind o modalitate compesatoare de a alina pierderea fetiţei pe care o născuse mai înainte de băiatul ei. Totuşi, tatăl său îi aducea soldăţei şi alte obiecte de la depoul de cale ferată pe care fiul său le putea folosi ca jucării. Mai târziu, Rilke o va învinovăţi pe mama sa pentru copilăria sa chinuită, dar, pe de altă parte, ea îl va încuraja să citească şi să scrie poezie. De asemenea, Rilke învăţase încă din copilărie multe balade ale lui Schiller.

Pe când Rilke avea nouă ani, părinţii săi s-au despărţit. În 1886, la vârsta de zece ani, a fost trimis de tatăl său la o şcoală militară pe care o absolveşte după cinci ani. Din 1891, se înscrie la o şcoală cu profil economic din Linz. Tot în acest timp lucreză la firma de avocatură a unchiului său. Rilke şi-a continuat studiile la Praga, Munchen şi Berlin, iar la un moment dat se pare că îşi vinde volumul cu poemele de tinereţe pe străzile Pragăi.

În 1894,apare volumul de debut al lui Rilke, Viaţă şi cântece, scris în stilul convenţional al lui Heinrich Heine. În Munchen o cunoaşte pe Lou Salomé, fiica unui ofiţer din armata rusă, care a fost superiorul lui Rilke timp de 14 ani. Lou Salomé a avut o influenţă puternică asupra lui Rilke, iar în 1897 a devenit iubita lui. În Florenţa, unde a stat câteva luni în 1898, Rilke scria: „... M-am simţit la început atât de confuz, încât abia puteam să-mi desluşesc impresiile şi aveam senzaţia că mă cufund în valurile sparte ale unei splendori străine.” Salomé fusese prietenă cu Nietzsche, cu care rupsese legătura în decembrie 1882. Mai târziu, ea s-a măritat cu profesorul Friedrich Carl Andreas. Alte femei importante din viaţa lui Rilke au fost tânăra sculptoriţă Klara Westhoff, scriitoarea suedeză Ellen Key, dar şi Marthe Hennebert, o tânîră ce avea să devină designer textil, celebra actriţă italiană Eleonora Duse, precum şi Marie von Thurn und Taxis şi Hertha Koenig, ambele foarte bogate, sau Nanny Wunderly-Volkart.

În 1899, Rilke călătoreşte împreună cu Lou Andreas-Salomé şi soţul ei în Rusia, unde vizitează, printre alte personalităţi, pe Lev Nicolaevici Tolstoi, la Jasnaia Poliana. Cu această ocazie, el este impresionat de misticismul rusesc. În această perioadă scrie Cartea orelor (cuprinzând Cartea vieţii monastice, Cartea Pelerinajului şi Cartea Sărăciei şi a Morţii), care a văzut lumina tiparului în 1905. Apoi, el va petrece un timp în Italia, Suedia şi Danemarca şi va participa la o întâlnire a artiştilor la Worpswede în 1903. Între 1903 şi 1905 scrie acele scrisori adresate unui tînăr care îşi doreşte să devină poet, în care explică faptul că „nimeni nu te poate ghida sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singură modalitate. Descoperă-te pe tine însuţi. Caută motivul care te îndeamnă să scrii; află dacă vei muri atunci când ţi se va interzice să scrii.” (Scrisori către un tânăr poet, 1929).

La începutul anilor 1900, a mers la Paris şi a devenit secretarul sculptorului Auguste Rodin. În 1901, Rilke s-a căsătorit cu Klara Westhoff, una din discipolele lui Auguste Rodin. Vor avea împreună o fetiţă pe nume Ruth, care s-a născut la şapte luni după nuntă. Căsătoria nu a durat decât un an, deşi din punct de vedere legal nu au divorţat. „Am sentimentul că există o problemă în cadrul căsătoriei, a afirmat Rilke, nu în a crea rapid o comuniune spirituală prin sfărâmarea şi distrugerea tuturor limitelor, ci în faptul că într-un un mariaj bun fiecare întâlneşte gardianul solitudinii celuilalt şi îi arată încrederea sa, cea mai mare dintre forţele pe care cineva ţi le poate acorda. O comuniune între doi oameni este o imposibilitate...”. Relaţiile lui Rilke cu femeile par să umeze un model conform căruia după ce se  îndrăgostea, el scria scrisori pasionale, dar când începea să se gândească la faptul că persoana iubită s-a apropiat prea tare de el, se retrăgea din relaţie. „Să nu uitaţi că solitudinea este destinul meu”, se confesează Rilke într-o scriosare, „vă implor pe toţi cei care mă iubiţi să-mi iubiţi solitudinea”. Şi în ultima perioadă a vieţii a călătorit foarte mult, ca invitat al mai multor personalităţi şi admiratori.

O parte consistentă din opera sa o constituie corespondenţa (cu Marina Ţvetaieva, Auguste Rodin, André Gide, H. v. Hofmannstahl, B. Pasternak, Stefan Zweig etc.), care a fost publicată postum în diferite colecţii. Scriitorul rus Boris Pasternak era un mare admirator a operei lirice rilkeene, iar tatăl său, Leonid, se întâlnise cu Rilke în Rusia şi în Italia.

Considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi moderni de limbă germană, Rilke este creatorul „poemului obiect”, văzut ca încercare de a descrie cu cea mai mare claritate trăsăturile fizice ale obiectelor şi de a surprinde „tăcerea realităţii lor concentrate”. Însă, pe lângă poeme, el a scris şi povestiri, studii privitoare la artă şi cultură, un roman, precum şi numeroase traduceri în germană din literatura şi lirica altor naţiuni, în special din limba franceză, dar şi din portugheză, italiană, rusă etc. În urma unei crize personale, stilul său a suferit o transformare importantă înainte de Primul Război Mondial.

Elegiile duineze şi Sonete către Orfeu sunt cele mai cunoscute creaţii lirice ale sale. Ambele cărţi au fost publicate în 1923. Publicarea acestora l-au consacrat pe autor. Elegiile duineze au fost începute încă din 1912 şi, după o lungă întrerupere, le-a terminat în februarie 1922, la Muzot, în Elveţia. Acest ciclu de poezii îşi trage numele de la castelul Duino din Triest, aparţinând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.

Creaţia lui Rilke, în ansamblul ei, evocă trăirile sale spirituale, intime, esenţiale: „Întotdeauna, operele de artă sunt într-adevăr produse ale trăirii unui pericol, ale unei experienţe duse până la capăt, de unde nici un om nu poate să ajungă mai departe.”