Dénes Jónás

Stătea în faţă, pe bancheta din dreapta, aplecat incomod, pe jumătate întors către mine şi vorbea despre Márton László, un autor maghiar contemporan, publicat la Paralela 45 cu câţiva ani în urmă fără succesul scontat de editură. Rostea cuvintele în felul său obişnuit – obişnuit cel puţin pentru mine – încet, grav, parcă obosit, dar cu accente bine marcate.

Era într-o după-amiază de miercuri, pe la începutul sau mijlocul lui noiembrie, nu mai ştiu exact. Veneam din satul său natal, Tohanu Vechi, după ce încârcasem Dacia papuc a Universităţii „Transilvania“ cu o colecţie impresionantă - şi ca volum - de reviste literare. Donase totul bibliotecii universitare din Braşov, unde „nu există deloc aşa ceva şi poate n-ar strica s-avem“, după cum spunea el.

Îl ascultam tăcut şi – din câte îmi aduc aminte - încordat de teamă să nu întrebe iarăşi ceva, un detaliu legat de nu ştiu ce autor maghiar pe care el îl citise şi de care eu habar n-aveam. Soarele bătea puternic din faţă, drumul, maşina, copacii, casele din localităţile apropiate păreau că sunt nişte suprafeţe de sticlă murdărite cu praf şi eu mă gândeam la o propoziţie pe care o spusese el însuşi la curs, cu o zi înainte, citându-l pe Alexandru Vlad: numai imaginile au putere. Vocea lui de marţi seara, puţin răguşită după patru ore de curs, se suprapunea în mintea mea peste vocea lui de atunci, din momentul drumului de la Tohan la Braşov - calmă, monotonă.

Este ultima imagine puternică pe care o păstrez despre Gheorghe Crăciun. Deşi aleatorie, pentru că putea fi oricare alt student în locul meu, atunci, imaginea aceasta este infinit mai profund personală decât cele de la cursurile de teoria literaturii sau scriere creatoare. Este singura mea amintire adevărată despre el, pentru că la ore înfăţişa mereu aceleaşi expresii.

„Ca profesor, încerc să spun adevăruri, fie ele şi relative. (…) Singurul efort la care consimt e acela de a trăi ideile pe care le susţin. De cele mai multe ori acestea nu sînt ideile mele, citesc mult pentru puţinul care cred că merită să fie spus, dar mă străduiesc să spun puţinul pe care îl spun cu un anume patetism, fără a-i adormi pe cei care mă ascultă“ - scria într-un articol din Interval. (Confesiunile unui resemnat în Interval, nr. 5-6/1998, pp. 9-11).

Nu ştiu cât de profund trăia ideile altora. Am senzaţia că se raporta la ele mai degrabă cu un fel de jenă sau cu un fel de sentiment al vinovăţiei: el, cel mai circumspect dintre profesorii pe care i-am cunsocut la Braşov, cel mai conştient de relativismul derizoriu al tuturor lucrurilor înconjurătoare, nu putea vorbi cu seninătate despre adevăruri crezute adevărate. Cred că singurele sale gesturi sugestive de profesor se leagă tocmai de aceste momente de după enunţarea adevărurilor: aplecat peste catedră, dădea din umeri, cu un colţ al gurii ridicat, se uita prin sală, peste ochelari, ţinând o  scurtă pauză şi aşteptând parcă o reacţie sau lăsând - poate - pur şi simplu timp pentru ca cei prezenţi să-şi noteze cele spuse.

În rest, ca un copil blând, ruşinos, evita mai întotdeauna contactul vizual. Privea un punct fix, pe care nu am reuşit să-l identific niciodată.

Mă sforţez să-mi rememorez un detaliu, o mimică, un gest sau câteva cuvinte neobişnuite de la ultimul curs ţinut în decembrie de profesorul Crăciun. Dar nimic... Numai imaginile au putere.

A urmat un mesaj scurt, trimis în noaptea de 15 ianuarie: „Sînt bolnav. Nu ne vom vedea luni şi marţi. (…) Teacher“.

Păstrez mesajul în memoria telefonului, ca şi toţi ceilalţi colegi de an de la master, îl recitesc din când în când cu un gust amar: mai rămâneau multe de spus.

Şi încă mai rămân. Mi se pare sugestiv faptul că nici unul dintre cei care am scris după moartea lui Gheorghe Crăciun n-am reuşit să conturăm în mod real dimensiunea lui umană - a unui om prea puţin zgomotos şi mult prea retras/interiorizat - cu toate că aproape toţi păstrăm în amintire micile story-uri irepetabile cu el ca personaj.

Sper măcar să fi avut dreptate atunci când l-a citat pe Alexandru Vlad şi, după ce toate cuvintele pe care le-a spus vor fi demult date uitării de noi, imaginile să aibă în continuare putere.    

                                         Aştept

Adriana Bărbat

Ce mai pot spune/scrie acum – că este unul dintre oamenii care mi-au schimbat viaţa; că uneori am impresia că îl văd pe stradă – un decupaj de păr alb scurt, un ochi albastru pe jumătate închis, un umăr în mulţime; că n-am şters numărul lui de telefon, adresa de mail; că de câte ori deschid o revistă literară aştept să găsesc un articol semnat Gheorghe Crăciun; aştept să ne întâlnim în ianuarie – nu mai ştiu care ianuarie, era vorba anul ăsta, dar toate s-au decalat – la ceainărie.

Şi totuşi, nu ştiu ce aştept.

Am băut cu câţiva colegi un ceai la sfârşitul lui ianuarie – doar noi, fără The Teacher.

Tot atunci au fost tăiaţi doi plopi înalţi. Cu drujba, în faţa grădiniţei. Doborâţi, tranşaţi, încărcaţi în camion, măturaţi. Zgomotul pleznit al trunchiului pe asfaltul îngheţat.

Petale de trandafiri galbeni in noroi, printre picioarele cortegiului, în drum spre biserică şi cimitir.

Un ţigan cu mustaţă, pălărie neagră trasă pe ochi, ţigară ţinută strâns între buze, înţepenită înspre în sus, stând în picioare în căruţă şi biciuind cu sete caii ce treceau în galop pe şosea – între noi, zgribuliţii cu coroane în mâini, şi Crăciun.

 ŞI

o să aştept mereu să-mi dea un sfat; să-i ghicesc zâmbetul uşor încântat de vreun textuleţ bun; să-i surprind zâmbetul relaxat şi binevoitor, privirea ageră, albastrul rece şi îndepărtat, albastrul pieziş; să-l văd pe stradă, în staţia de autobuz cu geanta grea pe umăr, la televizor, să primesc un mail/mesaj cu o invitaţie la o nouă lansare; să stau liniştită, că el scrie şi pentru puturoşii care amână la nesfârşit scrisul; să-mi văd de treburi, că el gândeşte şi pentru cei care nu-şi mai fac timp nici măcar să gândească.

ştiu că şi el aşteaptă... să termine tot ce mai avea de scris, de spus, de simţit, de trăit; aşteaptă să vadă roadele în urma lui, să mai vadă probabil răsăritul, să simtă apa rece strecurându-i-se printre degete, să mai fie înghiontit în vreun autobuz, să umple foile albe, caietele, agendele, să simtă primăvara asta care acum începe să pleznească...

 L-am întâlnit cândva, mi se pare că e mult de atunci, în corpul mezanin din clădirea Presei Libere, în redacţia editurii Paralela 45. Oameni şi un târg de carte mă aduseseră pe mine, proaspăt absolventă şi proaspăt mutată în Braşov, alături de Gheorghe Crăciun. Un accident fericit, dacă mi se permite oximoronul răsuflat. Uneori se vorbea frumos acolo despre el. Negreşit au fost oameni care nu l-au agreat. Aproape întregul timp pe care l-am petrecut eu în redacţie el a stat la calculator, afundat într-o altă lume, citind, răsfoind virtual, tăcut, complet pierdut pentru lumea aceea ce părea reală, din camera de redacţie, absorbit şi trăind parcă la modul esenţial altceva.

La Braşov m-am mutat şi pentru Gheorghe Crăciun, pentru masterul la care el preda. Numele lui m-a adus din nou în studenţie. Am aşteptat cu o nerăbdare copilărească să înceapă anul al II-lea de master, să avem scriere creatoare, să vină el, o dată la două săptămâni, şi să ne vorbească despre literatură, să ne întrebe „Ce mai faceţi, fetelor?“ şi să râdă răguşit, timid, netezind cu mâna cu degete lungi, noduroase, coperta vreunei cărţi pe care o aducea.

Şi a venit, e adevărat. Neliniştea a fost teribilă. Am întârziat la prima întâlnire, dar nu părea supărat, nici inoportunat de gesturile acestea pe care le găsea umane prin banalul lor. Stătea în curtea interioară a corpului T şi îşi fuma tăcut ţigara. La curs, în faţa şirului de bănci din sala mică, stătea mereu cu spatele la , aproape de mesele noastre. Privea calm, aştepta cu răbdare ca zgomotul de fundal să înceteze, să ne aşezăm, să ne liniştim. El era liniştit. Din când în când îi suna mobilul, din când în când îşi schimba ochelarii. Mai tot timpul, cu un gest trist de profesor, ne privea pe deasupra lor. Uneori zâmbea. Gesturile lui erau ca ale oricărui alt om, dar cel din faţa noastră nu era ca toţi ceilalţi. Era diferit de toţi profesorii pe care i-am avut, poate cel mai trist dintre toţi, conştiincios, răbdător, tăcut, profund şi tăios atunci când situaţia o cerea. A făcut gesturi ca toţi oamenii, iar ultimul, către noi, a fost sms-ul trist din noaptea de 15 ianuarie, în care ne anunţa că nu vom face ultimele două cursuri din acel semestru şi ne ruga să ne anunţăm colegii. Era târziu. Dimineaţa, am început să ne sunăm între noi, să ne anunţăm; unii veneau de la 150 km. El ne anunţase însă pe toţi, cuvintele lui obligându-ne în schimb să fim responsabili unii faţă de ceilalţi. Cuvintele lui dintr-o noapte târzie au reuşit acest lucru. Preţ de câteva ore, cât ne-a luat tuturor să ne dăm seama că ştiam cu toţii, am fost mai uniţi ca oricând. Credeam, naiv, că era răcit, deşi ştiam că e bolnav. Speram că era trecătoarea răceală. Două săptămâni am aşteptat veşti de la el. Şi examenele. Pe 30 ianuarie, seara, câteva cuvinte au schimbat iar totul. Tot ce a urmat a fost trist, redundant, friguros. Şi foarte multe lucruri au rămas neterminate. Până în ziua înmormântării am sperat că trăiesc într-un vis prost gândit de oricare dintre creatori. Cuvintele din biserică, „Veniţi, oameni buni, Gheorghe Crăciun a murit!“, deşi patetice, mi-au concretizat un peisaj pe care nu îl mai puteam nega.

Cea mai la îndemână răzbunare a ilogicului din acele zile a fost, credem noi, pe placul lui. Plecaţi de la Tohan, ne-am oprit în cafeneaua de lângă rectorat, patru prieteni de la masterat (dintre care doar doi au scris aici) şi, în faţa unei carafe de vin fiert, a unor mâncăruri calde şi a nelipsitelor ţigări, am povestit despre Gheorghe Crăciun, aşa cum îl ştia fiecare, aşa cum îi plăcuse fiecăruia.