Aglaja Veteranyi s-a nascut in 1962 la Bucuresti intr-o trupa de circ. A strabatut intreaga Europa, Africa si America de Sud impreuna cu circul, stabilindu-se apoi in Elvetia. Indrumata de mama sa a aparut pe scena in cateva varieteuri. Analfabeta pana la 16 ani, a urmat un pension in Elvetia, apoi a frecventat studii de arta dramatica la Zurich. In 1993 a infiintat o trupa de teatru experimental: Die Wortpumpe in care a fost atat actrita, cat si regizoare. In 1999 a publicat un volum de versuri: „Daruri – un dans al mortilor”, si prima sa carte autobiografica: „De ce fierbe copilul in mamaliga”, ce o anunta ca o mare surpriza in literatura europeana, fiind distinsa cu numeraose premii. In 2002 a predat editurii un alt volum de proza, „Raftul cu ultimele suflari”, dar, inainte de aparitia cartii, s-a sinucis intr-un spital din Zurich.

E atat de simplu ceea ce tocmai v-am spus, dar nu stiti inca nimic despre femeia de care va vorbesc. Pentru ca acestea sunt doar datele pe care le veti gasi si voi in prefata unei carti sau, pur si simplu, pe internet. Sunt informatii care va vor vorbi despre o viata aventuroasa si exotica, despre o femeie neobisnuita, coborata parca dintr-un roman burlesc. Dar eu as vrea sa va vorbesc despre o alta femeie, pe care o poti cunoaste numai din scrierile ei. O femeie care a trait pe trei mari coordonate: o mama straina, prezenta mereu doar ca o amenintare, o tara pierduta inainte de a o cunoaste si o voluptate a Mortii, gustata la infinit, pana la intoxicare.

Aglaja Veteranyi a fost un suflet lipsit de identitate si apartenenta, haituita inca din copilarie de ura, teama si psihoza. Traieste in umbra unei mame pe care o iubeste cu intreaga disperare a copilului nedorit si caruia i se aminteste in fiecare zi ca e mai mult o pacoste decat o binecuvantare. Isi uraste mama, cu o forta incredibila, transformata, prin decantare, in iubire. Intreaga ei copilarie sta sub semnul terorii ca mama, cea atat de iubita si dispretuita, va cadea din inaltul circului si se va strivi iremediabil. Si, odata cu ea, va muri si speranta ca, poate, intr-o zi, femeia aceea straina prin purtare va simti glasul sangelui clocotindu-i adanc in vine si isi va revarsa iubirea interzisa asupra fiicei. Micuta isi va construi propria ei poveste terifianta si morbida, despre un copil fiert in mamaliga, tragedie care o va tine departe si o va proteja de adevar. Dar, sub aceasta masca grotesca, realul ii va macina sufletul incet si ireversibil, purtand-o catre final.

Din drama lipsei iubirii de mama se va naste si drama dezradacinarii. Va iubi pana la adulare Romania natala, tara in care doar se nascuse si din care circul plecase pe ascuns in 1967. Nu apartine acelei Romanii de care vorbesc rudele si prietenii, acelei Romanii a „Poeziilor” lui Eminescu, ci unei Romanii visate, nestiute si neintelese niciodata. Pentru ea tara este un amestec de mirosuri si sunete straine pe care le piteste adanc in fiinta ei si care inseamna mai presus de toate „acasa”. Va spune: „Ma simt ca pestii la piata. In mine se dizolva totul si parca bate vantul.” Si atunci isi va asuma aceasta tara – povara, potrivita psihozelor ei, la fel de incriptata si intangibila ca sufletul ei. Aici a ales Aglaja sa-si lase sufletul si radacinile smulse de andrelele ucigase ale mamei, iar restul s-a imprastiat prin lume ca faina orbilor: apendicele in Cehoslovacia, amigdalele la Madrid, mintile in Elvetia. Nu va regasi aceasta Romanie plasmuita de ea niciunde, caci, fara indoiala, e o tara imposibila si secreta.

Prima data cand Aglaja si-a intalnit Moartea a fost in uterul mamei. Frumoasa actrita de circ nu si-a dorit, desigur, micuta fiinta cuibarita din intamplare in pantecul ei. Dar copilul s-a incapatanat sa traiasca si de atunci s-a imprietenit cu Moartea. A fost singura prietena, unicul refugiu, tara negasita, mama ratata si identitatea ei imposibila. Toata viata ei a fost de fapt un lung joc cu Moartea pe care a pacalit-o tranzitor pe vremea cand nu invatase inca sa traiasca. Probabil semnasera ele doua un pact si, zi de zi, isi reaminteau reciproc de legatura indestructibila ce le unea. „ Ma sinucideam zilnic, ma spanzuram de instalatia termica sau ma aruncam de la balcon, zaceam terciuita pe sinele de cale ferata, ma sufocam intr-o punga de plastic sau ma trageam de limba pana iesea totul din mine. Muream de intuneric, de vara, de tristete sau de piele prea lung?. Dar ?n primul rand muream din cauza mamei, care imi iesise pe nas.”

Toate astea au fost valabile pana intr-o zi, cand totul, dar absolut totul, s-a terminat, ramanand numai cartile, marturie a iadului din fiecare dintre noi, a nebuniei care sta la panda.

Aglaja Veteranyi a fost o femeie nefericita prin vocatie si acesta, cu voia dumneavoastra, a fost profilul ei.