Am ales să scriu despre cele trei albume noi de la Green Day, Manson şi Paradise Lost, pentru că trebuia să-i văd pe toţi la Oslo (din păcate Marilyn şi-a anulat concertul din motive obscure; Sorin-Mihai Grad speculează, mai în glumă mai în serios, că motivul este contractarea unei gripe porcine – şi chiar ar fi culmea, ca artistul american să infecteze tot publicul de la Spektrum, o arenă de peste 5000 de oameni – ar fi răzbunarea cea mai nimerită a teroristului ideatic!).

Green Day, 21^st Century Breakdown (15 mai 2009): „Desperate but not hopeless…”

După mine, cel mai bun album anului, deşi nu sunt par excellence fan punk. Au remarcat şi alţii, că este foarte dificil (dacă nu imposibil, aş adăuga eu) să scoţi un album mai bun după unul foarte bun. Aceasta este cazul însă a celor de la Green Day, care vin după celebrul American Idiot (2004). Trupa a oferit o alternativă la grunge în anii ’90 – cred că toţi cei care au început să asculte muzică atunci îşi amintesc de Longview de pe genialul album Dookie (1994): When masturbation’s lost its fun… În anii 2000, Green Day a oferit însă o alternativă la toate genurile de neo- şi post-rock, mult mai comerciale şi de o mediocritate stupidă, reuşind să-şi revină după Nimrod (1997) şi Warning (2000), albume în fond superbe, dar care n-au prea reuşit să surprindă Zeigeist-ul. Punctele tari ale albumului: Know Your Enemy, primul vidoeclip, de o simplitate norocoasă, ce sintetizează un principiu de bun simţ, acela că duşmanul pe care îl ignori, te va domina perpetuu. „Violence is an energy…” „energia” la care se referă cei de la Green Day poate fi interpretată, cu folos, şi prin grila William Blake. East Jesus Nowhere – un portret al talibanului american, ca să-l folosesc pe Dawkins. Last of the American Girls ­– o schiţă a unei anarhiste post-moderne… Din păcate, videoclipul de la 21 Guns nu e foarte original, amintind de Freak on a Leash de la Korn. Un album aproape clasic totuşi, repet, asta în condiţiile în care anii 2000 nu au fost foarte ofertanţi din punct de vedere muzical.

Marilyn Manson, The High End of Low (26 mai 2009) „Whatever doesn’t kill you … Is gonna leave a scar …”

Un album care nu m-a impresionat deloc. Mi se pare că Manson de la Mechanical Animals (1998) nu şi-a mai revenit deloc. Lăsând la o parte faptul că e comercial şi total dez-inspirant, mai grav e că nu punctează Zeitgeist-ul: la capacităţile şi faima lui, ar putea scoate ceva magnific. Puncte tari: albumul începe cu o baladă reuşită, Devour. Text mantric, bazat pe repetiţii. Tag: „my pain is not ashamed to repeat itself”. Four Rusted Horses are un iz country şi schimbări faine de ritm. Aminteşte cumva de vechiul Manson, cel din Long Road Out of Hell (1997). Cam atât. Puncte slabe: tot restul albumului, cu excepţii doar pe fragmente muzicale, care continuă linia Holly Wood (2000) şi Golden Age of Grotesque (2003).

Paradise Lost, Faith Divides Us – Death Unites Us (25 septembrie 2009) „Vanquish the pain”

Britanicii tot au anunţat că vor scoate un album mai dur (s-au ţinut doar parţial de promisiune). Puţină istorie: de la Symbol of Life (2002), ca s-o luăm din epoca recentă, cel mai „depeche” album al lor, nu au mai scos nimic notabil. Paradise Lost (2005) şi In Requiem (2007) sunt nişte albume confuze, care nu îţi imprimă nici o amintire notabilă. Nu mă întorc la perioada lor de glorie de la Draconian Times (1995), album briliant, de pe care fiecare piesă pare un hit. Faith Divides Us este aşa-şi-aşa. Nu este impresionant, asta-i clar. Dacă ar fi primul album de la Paradise Lost, probabil aş fi intrigat într-o doză moderată, doar atât. Piese bune: I Remain, Last Regret. Videoclipul de la primul single mi se pare slab: nu aşa se atrage atenţia asupra unor abuzuri, pe ton melancolic – nihilist pasiv – feminin, dacă vrei să pui degetul pe rană, trebuie să fii agresiv şi să violentezi publicul (aşa cum fac în cinematografie Haneke şi Lars von Trier). De altfel, rămânând în orizontul aceleiaşi probleme, trebuie să alegi între resemnare şi rezistenţă – prima te sufocă, secunda te căleşte. Deci, dacă cei de la Paradise Lost mai pot, aştept de la ei un album death în 2011. Poate e o utopie dar who knows?