Încep prin a spune că nu sunt o mare dansatoare, dar mă găsesc întotdeauna fascinată de mişcările de toate felurile: frunzele în vânt, pungi purtate de rafale, eşarfe atârnând calm la gâtul unor femei ce devin frumoase tocmai prin acceptarea elegantă a acelei mişcări, fuste fluturând, mâini grăbite, în biblioteci înalte, care întorc pagini multe căutând ceva, un cuvânt care ar putea marca derularea monotonă a orelor, oameni necunoscuţi mie care îşi îmbracă sau dezbracă o haină, femei care întind fugar rufele pe sârmă. Zeci de mişcări, un dans zilnic repetat de atâtea ori, inclusiv de mine, dar şi de cei necunoşcuţi mie, cu care, astfel, simt că împart ceva.

Dansul, cu toate mişcările lui coordonate, învăţate, repetate pentru a fi înţelese până la esenţe (cum ar spune Emil Brumaru - îmi cer iertare, dar versurile lui mă obsedează de câteva zile), cu ritmurile lui susţinute, cu spaţiul pe care îl umple alăturând partenerii, dar mai ales prin spaţiul, intim şi infim, rămas liber între ei, ca să permită mişcarea, acest tip de dans, cel pe care încercăm să îl învăţăm uneori sub îndrumarea cuiva, sau sub proprii ochi, în oglindă, este o altă parte a aceleiaşi mişcări.

Dintre dansurile practicate şi predate azi, sub ceea ce se etichetează adesea ca ballroom, tangoul este poate cel mai greu de înţeles, de dansat şi de reprezentat, iar contradicţiile pe care le uneşte, prin coregrafia ce îmbină deopotrivă regula şi improvizaţia, au atras, cel puţin în ultimii douăzeci de ani, regizorii de film, nu doar din America de Sud, aşa cum am crede, dar şi de la Hollywood, din Asia şi din Europa.

Tangoul a unit, în film, contrastele, adversarii sau, pur şi simplu, pe cei care au căutat altceva. Sean Connery şi Kim Basinger în Never Say Never Again/Niciodată să nu spui niciodată (1983), Arnold Schwarzenegger, Tia Carrere şi Jamie Lee Curtis în True Lies/Minciuni adevărate (1994), sau Raul Julia şi Anjelica Huston în Addams Family Values/Valorile familiei Adams (1993) au dansat pe muzica de tango argentinian, într-o încercare de ascundere a rivalităţii, transformată, instantaneu, în declaraţie tăcută. Al Pacino în Scent of a Woman/Parfum de femeie (1992) sau Madonna şi Antonio Banderas în Evita (1996), Richard Gere şi Jennifer Lopez în Shall We Dance/Să dansăm? (2004) şi-au dublat paşii pe ritmurile tangoului. Marlon Brando şi Maria Schneider în incendiarul Last Tango in Paris/Ultimul tango la Paris (1972), în regia lui Bernardo Bertolucci, au renunţat la rigorile mişcărilor, improvizând, sub corvoada sau magia lui Bachus, propriile ritmuri şi nuanţe, oripilând spectatorii şi participanţii la un concurs de ballroom. Mult controversatul tango din Frida (2002), cu Salma Hayek şi Ashley Judd, pecetluit cu un sărut (care a etichetat filmul ca lesbian pentru o vreme), sau tangoul din Happy Together (1997), filmul lui Wong Kar-wai, dintre doi homosexuali, sunt poate exemplele cele mai grăitoare pentru tandreţea şi libertatea pe care tangoul le inspiră. Dacă filmele amintite mai sus au redat tangoul în doar cateva secvenţe, într-o scenă pivotală pentru derularea acţiunii şi îmbinarea cadrelor, The Tango Lesson/Lecţia de tango (1997), cu Sally Potter şi Pablo Verón, sau Tango (1998), regizat de Carlos Saura, sunt, în întregime, dedicate tangoului argentinian, liberatăţii şi formelor cameleonice pe care le poate impune acest dans.

 Ce se întâmplă când un regizor francez îşi trimite personajul să danseze tango?

Je suis pas là pour être aimé/Not Here to Be Loved este al doilea lung metraj al regizorului francez Stéphane Brizé după debutul din 1998 cu Le Bleu des villes/Hometown Blues, regizor cunoscut, cel puţin în Franţa, mai ales pentru scurt metrajele sale: L’oeil qui traine (1996), Bleu dommage (1993) şi Une vie de reves/ Dream Life (2004).

Je suis pas là pour être aimé este un film simplu despre nuanţele inevitabile ale tristeţii, singurătătii şi iubirii, cu o acţiune plasată pe fundalul imprecis al unui oraş în care comunicarea se stabileşte greu şi se dezvoltă anevoios. Jean-Claude Delsart (Patrick Chesnais), un funcţionar trecut de prima tinereţe, a cărui principală îndatorire este să plaseze ordinele de evacuare chiriaşilor datornici statului şi să se asigure că treburile administrative merg bine, îşi petrece timpul în biroul său tapetat cu dosare clasate, în compania unei secretare singuratice cu obiceiul de a asculta la uşă (Anne Benoît) şi a fiului lui (Cyril Couton) care trebuie să preia afacerea familiei. În fiecare sâmbătă îşi vizitează tatăl posac (Georges Wilson) într-un azil în afara oraşului, jucând Monopoly în tăcerea aşezată între ei de ani, grea ca un cer prea jos. Din când în când, Jean-Claude deschide geamul biroului său şi ascultă, sau încearcă să danseze, pe acordurile îndepărtate de tango perceptibile din cladirea de vis-à-vis. Când doctorul îi prescrie mişcare, căci Jean-Claude e trecut de 50 de ani şi începe să aibă probleme cu inima, atât de puţin comunicativul funcţionar se îndreaptă spre tango.

Filmul urmăreşte, în cadre scurte şi fixe, povestea lui Jean-Claude în diferite medii, punctând lipsa totală de comunicare cu cei din jur. „Vina“, bineînţeles, pare mai mult o trasătură a societăţii şi este, inevitabil, o marcă familială, transmisă pe linie paternă: Jean-Claude nu excelează în discuţiile cu tatăl său şi, în acelaşi timp, nu poate susţine apropierea ezitantă a fiului. Mai mult, personajele nu par a fi angoasate de această neputinţă care a devenit atât de puternic o obişnuinţă. Singurul care încearcă să schimbe ceva în cercul vicios al necomunicării este fiul lui Jean-Claude, fire prea emotivă ca să poată continua afacerea atât de „crudă“ a familiei, dar şi prea laşă ca să aibă curajul să se exprime clar în faţa tatălui.

Aceeaşi lipsă de comunicare pare să guverneze şi viaţa lui Françoise „Fanfan“ Rubion (Anne Consigny, apreciată, cel puţin în ultimul an, la nivel internaţional, mai ales pentru rolul ei din Le scaphandre et le papillon/The Diving Bell and the Butterfly, cel mai cunoscut film francez al anului 2007), pe care Jean-Claude, printre alţii, o va avea ca parteneră de tango, în încercarea lui de a face mişcare. Françoise vrea să înveţe tangoul pentru că se căsătoreşte, dar partenerul ei, atât de focalizat să scrie la romanul (And if he is French, he must be a writer!) pe care l-a început (şi la care a ajuns prea repede într-un moment de impas), nu o poate însoţi, din cauză de criză scriitoricească (ce se va prelungi, ca orice criză importantă, dar mai ales scriitoricească, pe parcursul a mai multor săptămâni).

Astfel, după introducerea personajelor, filmul mizează cu succes pe surprinderea nuanţelor calme, noi, reinventate, necesare şi schimbătoare ale apropierii, (re)descoperirii, tristeţii ce culminează cu descoperirea iubirii acolo unde poate nu ar fi apărut.

Filmul în sine este o frumoasă improvizaţie pe tema singurătăţii, dar şi o surprindere a ceea ce creează legătura cu celălalt - în cazul de faţă, exprimarea dincolo de cuvinte, doar prin mişcare - şi perceperea celuilalt, prin ceea ce poate fi dincolo de exprimabil.

Stéphane Brizé transformă dibaci lipsa de apropiere a personajelor sale în capacitate de comunicare altfel, prin ceea ce nu poate fi spus simplu, discursivizat cu uşurinţă. Je suis pas là pour être aimé surprinde astfel o reinventare a individului în noi cadre ce scapă cu uşurinţă naraţiunii.

Doi oameni se întâlnesc periodic (filmul nu oferă coordonate temporale sau spaţiale) pentru a dansa, îşi vorbesc puţin, comunică şi mai puţin, nu îşi cunosc viaţa unul altuia, dar reţin regula de bază a tangoului argentinian (care, în mare parte, este bazat pe improvizaţie) de a-şi asculta partenerul. Restul e tăcere, mişcare şi muzică. Şi, paradoxal, comunicarea abia acum începe.

Veţi crede probabil că este un film hollywoodian, dar rămâne de văzut că nu mizează pe ingredientele acestui tip de cinema. Camera imobilă, rigoarea cadrelor fixe în surprinderea dinamismului mişcării, dar şi coloana sonoră redusă la esenţial, variaţiuni ale aceloraşi acorduri, susţin sentimentul angoasant al închiderii în tiparul strâmt şi atât de precis al necomunicării şi oferă, în acealaşi timp, opţiunea eliberării. Actorii nu sunt dansatori profesionişti şi nici personajele pe care le redau nu vor dansa perfect, dar frumuseţea stă tocmai în ezitarea şi emoţia pe care imperfecţiunea o creează.           

 
 Je suis pas là pour être aimé/Not Here to Be Loved (Franţa, 2005)
Scenariu: Stéphane Brizé, Juliette Sales
Regizor: Stéphane Brizé
Cu: Anne Consigny, Patrick Chesnais, Georges Wilson, Lionel Abelanski, Genevieve Mnich, Cyril Couton.
Muzica: Eduardo Makaroff (coloana sonoră pentru Nordeste – seclecţia oficială pentru „Un certain regard“, Cannes, 2005 şi pentru El Gaucho) şi Christoph H. Müller, doi dintre fondatorii Gotan Project (www.gotanproject.com)