De aproape trei luni de zile trăiesc la Dresden în fosta DDR, cocoţată într-o mansardă de clădire fără vârstă, chiar în spatele unui cinematograf. De o asemenea vecinătate nu ştiam nimic în momentul când m-am decis pentru locuinţa respectivă, şi, evident, surpriza m-a încântat peste poate. Mă şi vedeam devenind un „Stammgast“ (spectator de-al casei) al Schauburg-ului, petrecându-mi seri şi dimineţi de weekend în faţa vreunui film bun, cu o cafeluţă sau cu tradiţionala Apfelschorle (suc de mere cu sifon) lângă, după caz...

Ei bine, se subînţelege că în realitate nu s-a întâmplat chiar aşa. Lipsa timpului liber m-a urmărit şi aici ca o boală cronică datorată nu doar jertfirii unei norme prelungite în câmpul muncii, ci şi unor provocări noi (cel puţin pentru mine), specifice societăţii de consum. Aş aminti aici, de exemplu, cotrobăitul derutat prin ofertele alimentare de la Plus (cel cu preţuri miiiiiiiiici), Konsum (nume extrem de sugestiv) sau Lidl (fratele lui Aldi), derută care în cazul cel mai fericit se reduce la întrebarea a fi sau a nu fi „bio“. În faţa unor brânzeturi cu denumiri ce ar putea lesne inspira o poveste palpitantă despre „frăţia caşcavalului“ – Emmentaler, Gouda, Edamer – am trăit dilema şi frustrarea măgarului lui Buridan, neştiind ce soi să aleg. Până la urmă m-am hotarât să-mi pun la punct shopping-skill-urile, astfel încât să ajung sistematic la degustarea tuturor produselor necunoscute mai apetisante, în speranţa că îmi voi şlefui gusturile culinare precum apa pietrele de râu... şi probabil tot în acelaşi ritm...

Şi totuşi, goana după „brânza cea de toate zilele“ nu e un motiv aşa de serios ca să mă reţină săptămâni sau luni întregi departe de cinema, în schimb preponderenţa versiunilor sincronizate în limba germană a filmelor străine poate fi un adevărat factor inhibator pentru o adeptă convinsă a subtitrărilor. Mi se pare că sincronizarea alterează prea mult autenticitatea filmului, e ca o anomalie infiltrată în codul lui genetic. Şi lucrul acesta se simte mai ales atunci când dialogurile sunt cu adevărat inspirate în limba originală, când se vorbeşte în dialect sau când jocul actoricesc presupune intonaţii ori modulaţii vocale specifice (vezi chiar folosirea de onomatopee...).

Ei, dar partea frumoasă e că în Dresden există o sumedenie de săli de cinema independente în toate colţurile oraşului care au în ofertă şi filme în versiune originală. Sunt săli cu capacitate de locuri redusă, amenajate în incinta vreunei cafenele, cum e Thalia. Coffee & Cigarettes, ori în spaţii destinate iniţial cu totul altor scopuri – ca în cazul KIF (Kino in der Fabrik - cinema în fabrică) sau KID (Kino im Dach - cinema în pod). La un astfel de cinematograf, la Programmkino Ost mai precis, am văzut Mon meilleur ami (Prietenul meu cel mai bun), cu ocazia zilelor filmului francez. Actorul principal Daniel Auteuil şi regizorul Patrice Leconte, al cărui Confidences trop intimes (Confidenţe prea intime) îl văzusem cu ceva vreme înainte, au fost principalele motive pentru care am străbătut jumătate de oraş cu două tramvaie şi în cele din urmă pe jos, în frig, deoarece coborâsem cu vreo două staţii mai devreme.

Filmul m-a binedispus şi mi-a rămas în minte datorită subiectului abordat, acela al prieteniei, noţiune ce capătă conotaţii interesante în contextul german. Altfel, nu pot spune că m-a impresionat sau că m-a surprins prin ceva anume, poate doar prin faptul că prezintă majoritatea ingredientelor tipice unei „plăcinte“ americane pe gustul întregii familii: uşor de digerat, condimentată discret cu lecţii de viaţă şi tipologii umane ce reflectă carenţele societăţii actuale în raport cu valorile universale (sau tradiţionale), comic de situaţii, replici hazlii, entuziasm şi suspans colectiv, iar în vârf, pe post de cireaşă, un happy-end previzibil. Chiar dacă afişul e suficient de grăitor în acest sens, parcă mă aşteptam totuşi la nişte profunzimi à la française…

            François (Daniel Auteuil) e un negustor de artă care se ambiţionează să câştige un pariu, demonstrând că este în stare să-şi găsească un cel mai bun prieten în zece zile. Înarmat cu o listă a potenţialilor candidaţi la marele titlu, omul nostru se lansează într-o adevărată călătorie de iniţiere în taina prieteniei cu ajutorul bunului taximetrist Bruno (Dany Boon) pe post de guru. Ca într-o poveste tipică din zilele noastre cu zmei sadici la costum şi greuceni ingenui în flanelă, François îl sacrifică pe Bruno, singurul om care îşi doreşte cu adevărat să-i fie prieten, pe altarul materialismului şi câştigă amfora grecească mult râvnită. În mod voit ironic, amfora cu pricina este chiar un vestigiu al prieteniei legendare dintre Ahile şi Patrocle .

            În Confidences trop intimes „prietenia“ se înfiripă între William (Fabrice Luchini) - consilier fiscal -, şi Anna (Sandrine Bonnaire) - soţie nefericită în căutarea sfatului unui psiholog. Ea greşeşte uşa psihologului şi nimereşte în biroul de alături, unde abia a intrat că şi începe să-şi verse oful conjugal. La început, nici eu ca spectator nu mi-am dat seama de eroare, pentru că încăperea nu e prea diferită de cabinetul unui psiholog, ba chiar are şi un divan din acela pe care sa te întinzi în timp ce-ţi povesteşti traumele copilăriei. Luat pe nepregătite, omul aflat de cealaltă parte a biroului înlemneşte pur şi simplu, nu-şi crede urechilor, face ochii mari, clipeşte rar şi, gata, îţi dai seama că ceva nu e în regulă. Când se dezmeticeşte, şarmanta pacientă a ieşit deja, însă nu înainte să-şi fi anunţat vizita următoare. Şi uite-aşa debutează o frumoasă prietenie, care pe alocuri trădează un potenţial real de a deveni ceva mai mult.

        Un je ne sais quoi din aceste filme ale lui Patrice Leconte mă trimite la atmosfera specifică lui Woody Allan. Umorul subtil al replicilor, tragicomicul împrejurărilor, reacţiilor, gesturilor şi al caracterelor umane în general. În acest sens şi, recunosc, din dorinţa de a-l cruţa pe Prietenul meu cel mai bun de la etichetarea cu made in USA, tind să cred că regizorul francez a urmărit în mod intenţionat un asemenea efect dintr-un spirit critic european. Sau poate că nu... Totuşi, Confidenţele... au clar savoare şi subtilitate europeană.

În orice caz, dincolo de un ambalaj mai puţin original, subiectul ambelor povestioare merită atenţia camerelor de filmat. Ce înseamnă prietenia în ziua de azi şi ce valoare are ea pentru omul modern, mult prea prins în iţele propriului microcosmos? Poate exista prietenie adevărată între o femeie şi un bărbat? - sunt întrebări la care fiecare dintre noi îşi poate răspunde.

François, un adult adânc înfipt în prozaicul cotidian, raţional, aparent insensibil, convins că nu are probleme şi că nu are nevoie de nimeni, crede că secretul artei de a-ţi face prieteni stă în regula celor trei S: Sympathique, Souriant, Sincère. Pentru el prietenia este un obiect de artă ca oricare altul, pe care orice colecţionar care se respectă trebuie să-l aibă în vitrină. Numai că... surpriză! Sentimentele nu se vând/cumpără. „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni“, observă vulpea din Micul Prinţ al lui Antoine de Saint Exupery (http://gxg.uv.ro/Micul_Print/). Ea e cea care îl învaţă până la urmă şi pe François că prietenia nu înseamnă doar să îţi asumi riscuri sau să faci sacrificii pentru cineva, ci mai ales să te simţi responsabil pentru cineva. Poate nu doar dintr-un pur sentiment de prietenie, William se simte responsabil pentru Anna şi pentru toate tainele ei personale care i le-a încredinţat lui, un străin, cu atâta încredere.

Încrederea este alt cuvânt cheie când e vorba de relaţii interumane. Fără încredere, se cam duce totul pe apa Sâmbetei, părerea mea. În Germania, şi probabil că nu doar aici, de regulă nu duci lipsă de încredere sau de siguranţă în relaţia cu ceilalţi. De aceea şi funcţionează aici atât de bine sisteme de tipul „Wohngemeinschaft“ (locuinţe colective) sau „Mitfahrgelegenheit“ (un fel de autostop organizat cu pagini web pe care lumea oferă şi caută ocazii de transport auto, care devine astfel mult mai ieftin decât cu trenul şi la fel de sigur). În plus, este suficient să deschizi gura şi să spui că ai nevoie de ceva şi poţi fi sigur că vei găsi o soluţie sau ajutor la ceilalţi. Dar este vital să deschizi gura, că altfel rar se întâmplă să te întrebe cineva de sănătate. Ce mai faci? Cum îţi merge? – sunt întrebări retorice. Acea răceală proverbială a nemţilor se prea poate să se tragă dintr-o lipsă de interes real, din absenţa acelui sentimentul al răspunderii pentru celălalt, şi, până la urmă, din indiferenţă, oricât de paradoxal ar părea acest lucru, având în vedere observaţiile de mai sus. Până la urmă „indiferenţa e cea mai grea“, cum spune cântecul, şi poate că nu aş greşi prea mult dacă aş numi-o „boala secolului“.

***

Mon meilleur ami / Prietenul meu cel mai bun

Franţa, 2006, 94 min.

Regia: Patrice Leconte

Cu: Daniel Auteuil, Dany Boon

Scenariul: Olivier Dazat (ideea), Patrice Leconte

http://www.monmeilleurami-lefilm.com/

Confidences trop intimes / Confidenţe prea intime

Franţa, 2004, 104 min.

Regia: Patrice Leconte

Cu: Sandrine Bonnaire, Fabrice Luchini

Scenariul şi adaptarea: Jérôme Tonnerre

http://www.imdb.com/title/tt0363532/