Nu am citit textul lui Hideki Noda (care a fost tradus şi în limba română de către actriţa japoneză Kana Hashimoto). Chiar dacă aş fi făcut-o, însă, nu mi-aş fi schimbat cu nimic părerea vizavi de spectacolul în sine (Demonul Roşu) care nu este unul rău, dar nici unul impresionant. Aşa încât aş crede că opţiunea Teatrului Act pentru prezentarea acestei piese (în stagiunea care tocmai s-a încheiat) este mai degrabă motivată de numele percutant al dramaturgului nipon decât de valenţele spectacolului. Pentru că Hideki Noda a reuşit să se facă cunoscut în întreaga lume cu piesele sale nonconformiste în care binecunoscuta stilizare a formelor tradiţionale de teatru japonez (Noh şi Kabuki) este potenţată de formule ce aparţin teatrului contemporan. 

Povestea Demonului Roşu ar fi aceasta: un naufragiat (interpretat de Kana Hashimoto) ajunge pe o insulă populată de o mică comunitate cvasiprimitivă în care singurele legi sunt impuse de înţeleptul satului. Apariţia străinului devine ameninţătoare pentru minţile înguste ale locuitorilor care nu concep ideea unui “dincolo de mare”, de unde a venit, pe neaşteptate, cel pe care ei îl vor numi Demonul Roşu. În tematica piesei poate fi astfel uşor descifrată una dintre problematicile realităţii noastre contemporane: veşnica dispută dintre majoritari şi minoritari.

Singura care înţelege că acela care le-a răscolit liniştea nu este nici pe departe demon, ci om ca şi ei, este personajul principal (neexploatat la maximum, din păcate, interpretat de Simona Popescu), tânăra devenită pentru săteni Femeia aia pentru simplul motiv că a îndrăznit să sfideze legile comunităţii, acceptînd un intrus. Ea este dealtfel cea care dezleagă şi misterul personajului pe care îl crezi, o bună bucată din spectacol, întocmai cum îl descriu locuitorii insulei, adică un demon. Îi învaţă limba, reuşind astfel să comunice cu el, îi împrumută din filozofia lui de viaţă (seninătatea cu care priveşte moartea, spre exemplu).

Din replicile actorilor poţi deduce că textul lui Noda este unul puternic ca mesaj şi extrem de bogat în jocuri de cuvinte, în forme arhaice îmbinate cu clişee din limbajul contemporan. Rezolvarea regizorală nu este, însă, una destul de convingătoare aşa încât să păstreze forţa limbajului şi a poveştii. Deşi există fragmente impecabil rezolvate scenic, acestea nu crează împreună un sistem unitar, ci îşi păstrează frumuseţea prin independenţa faţă de întreg, fapt ce îl determină şi pe spectator să perceapă spectacolul la fel de fragmentar precum şi este.

Ca spectator, te astepţi ca întreaga piesă să fie la fel de convingătoare ca şi începutul ei. Pentru că formula debutului de spectacol este chiar una reuşită: un personaj care silabiseşte parcă o formulă magică, pe care nu ar trebui să o rosteşti niciodată, ameninţă că ceva rău se va petrece. Starea de tulburare şi intensă curiozitate pe care ţi-o trezeşte acesta te lasă, însă, pradă, pe parcurs, unei amorţeli enervante din care speri că te va scoate un moment teatral la fel de puternic ca cel dintâi. Acest lucru nu se prea întâmplă decât în scenele de umor negru caracteristic pieselor lui Noda care, în unele cazuri, este inteligent conectat la umorul românesc (formulă bineînţeles datorată regizorului). Un exemplu este scena în care o mamă (Vitalie Bantaş travestit) ce-şi poartă copii agăţaţi pe tot corpul, îl abandonează pe unul dintre ei în mâinile demonului. Neputinţa de comunicare (necunoaşterea limbii), conservatorismul exacerbat (refuzul de a crede în posibilitatea existenţei oamenilor dincolo de ţărm) şi mai ales lipsa de umanitate o împing pe aceasta la gestul necugetat. Îndurerată nu atât de pierderea copilului (pe care îl va recupera, dealtfel), ci mai degrabă de neghiobia ei, femeia devine, în disperarea pe care şi-o strigă în gura mare, caricatura extrem de reuşită a unei mahalagioaice tipic româneşti.

În interpretarea străinului despărţit de ai săi, Kana Hashimoto este foarte expresivă (aşa cum o găseşte şi Cristina Rusiecki în recenzia făcută spectacolului); expresivitate care ar fi fost sporită, însă, de tăcerea ei. Faptul că vorbeşte, chiar şi cu exotismul pe care îl exhibă accentul limbii japoneze, îi împuţinează vizibil forţa de convingere. Mult mai credibile sunt, spre exemplu, cele două personaje ce apar tranzitoriu, gemenii sosiţi dintr-un sat vecin pentru a gusta din carnea demonului, sau micuţa Tonbi, care pare a înţelege mai bine decât toţi ceilalţi cum stau lucrurile. Şi, nu în ultimul rând, personajele tipice dramaturgiei clasice: mincinosul (Radu Zetu) sau nebunul-înţelept (Afrodita Androne), care accentuează aura de stranietate pe care o are întregul spectacol şi care compensează, într-un fel, lipsa unei treceri imperceptibile de la poetic la teatral.

Finalul spulberă visul cu care ai crede că Demonul Roşu îi va molipsi în cele din urmă pe insulari, acela de a afla ce este dincolo de mare. Dimpotrivă, ei rămân în continuare cu indolenţa lor, în timp ce Femeia aia alege să se sinucidă în numele unor idealuri despre care Demonul Roşu îi vorbea adesea cu efervescenţă: egalitate, fraternitate, libertate. Dovadă că apele au fost tulburate, ca întotdeauna, pentru cei aleşi!

Demonul Roşu

Regia: Marcel Ţop

Distribuţia: Maria Tudosie, Simona Popescu, Radu Zetu, Kana Hashimoto, Vitalie Bantaş, Afrodita Androne
Muzica: Tom Brânduş, Marcel Ţop

Scenografia: Anca Cernea