În marginea seriei Humanografia a pictorului Romeo Niram, dedicat femeilor mele necunoscute care urmează să se căsătorească.

În acea seară, atunci când am vrut să-ţi vorbesc despre femeile mele, am deschis buzele şi nu s-a întâmplat nimic. Cuvintele care au ieşit nu erau ale mele. Ştiam ale cui sunt, tu însă nu, şi m-am bucurat de asta. O poetă tânără, la care visam de ceva vreme, a vorbit prin mine. Ea a spus aşa: „Sora mea, zice mireasa, a apărut în două fiinţe pînă acum. Am trădat-o de fiecare dată. Şi ea m-a rănit de fiecare dată. Ne luptam care să trăiască. Erau şi momente de aşa-zisă împăcare. Atunci eu şi sora mea deveneam una.” Mă bucuram de cuvintele străine, amare în gura mea. Ea a continuat: “ După aceste două întîlniri a început să-mi fie frică să mai am de-a face cu sora mea. Am recunoscut-o cu spaimă pe fiinţa în care a apărut a treia oară. Am refuzat s-o cunosc. Ştiam, însă, că întîlnirea era inevitabilă.” Am simţit că ignoranţa ta îmi dă un avantaj pe care nu voiam să-l pierd. Sunt un fur. Dar am să înving.

Romeo Niram, Humanografia XI

 Întâia Femeie

Am intrat în cameră şi am găsit-o întinsă pe jos, goală. Un şarpe auriu îi creştea din piele. Pentru că m-am temut, am rămas nemişcată. Atunci mi s-a părut că văd, lucind în aer, între frica din mine şi cuminţenia lumii, o linie roşiatică. Trecea pe deasupra ei, paralel cu trupul exfoliat, şi se împlânta la rădăcina sprâncenelor mele, acolo unde, de când visasem într-o noapte că murisem, crescuse un păr negru, bogat şi lucios. Am vrut să fug. Nu am apucat, pentru că s-a trezit şi s-a ridicat în coate. Mi-a spus atunci: „Să nu faci ca mine, pentru că vei pierde totul”. Am vrut să întreb de ce îmi vorbea aşa, însă capul mi s-a întors brusc spre dreapta şi a putrezit. 

A doua femeie

A doua femeie necunoscută a venit în faţa mea într-o seară de toamnă. Era moale şi parfumată. S-a aşezat liniştită pe scaun, şi-a încrucişat mâinile pe genunchi, şi a spus: „Când eram mică, sora mea obişnuia să fie o zână. Cred că era zâna apelor, nu-mi amintesc prea bine. Ştiu sigur că era şi un zeu al vântului, pe care-l aducea, din când în când, să-mi vorbească. Îşi schimba atunci vocea şi, pe un ton aspru, mă certa. Îmi era frică. Însă, cum voiam şi eu să fiu zână, într-o bună zi, nu-i ieşeam din cuvânt. Îi aduceam un măr spălat, cuţit şi furculiţă, aranjam cărţile pe birou pentru ea, mă adresam pe un ton ceremonios, cu mici piruete svelte, şi o numeam Mărită Zeiţă. Când am aflat că este posibil să nu fie, totuşi, decât un om ca toţi oamenii, am luat cuţitul şi i l-am împlântat în inimă, ca pe un copac cu rodii. De atunci, când mănânc rodii şi scuip seminţele sângerii, ştiu că, probabilistic, există o mare şansă să arunc în afară bucăţi de zeu.”

Apoi s-a ridicat şi a plecat.

Romeo Niram, Humanografia V

 A treia femeie

Vara, în curtea umbrită de nuc, sub pâlcurile sălbatice de liliac alb, liliac albăstriu ofilit, a treia femeie a mea, pe atunci încă fără sâni, modela statuete mici din nisip. Le întindea la soare, cum o văzuse pe mamaia cu păr alb că întinde cozonacii în tăvi, se aşeza pe vine alături şi aştepta să se coacă. Aştepta o oră, două, trei. „Atunci am învăţat valoarea nemişcării. Am aflat că te poţi naşte şi muri, de mai multe ori, în acelaşi trup imobil, expus căldurii şi refuzând să dospească”. Am ascultat, cu uimire, întrebând dacă s-a întâmplat ca o statuetă să se coacă, într-un sfârşit, răsturnând aşteptarea ca pe o clepsidră, cu fundul în jos. Femeia necunoscută a râs atunci, blând, s-a uitat în ochii mei şi mi-a pus palma pe inimă.

Ne aflam amândouă pe bancheta din spate a unei maşini. Maşina ne purta prin oraş, spre locuri care se făceau din ce în ce mai mici. Într-un târziu, ajunse cât gămălia unui ac, dispăreau, iar noi băteam din palme. Într-un sfârşit nu ar mai fi existat nici un loc care ar fi putut să ne conţină. I-am arătat ceva care pe mine mă făcea fericită. Pentru asta a trebuit să coborâm pe trotuar. Era un stâlp cenuşiu, de oţel, pe care se zărea, sus, reclama unui cabinet de traduceri autorizate. Scria, cu litere mari, cu litere uriaşe, de fapt: APOSTILE HAGA. „Cum poate cineva să se numească apostile haga?” am întrebat, amuzată ca întâia oară când descoperisem ciudatul personaj. Ea m-a privit şi a râs scurt. „Eşti proastă”, a zis. Mi-a explicat apoi, şi a repus, din câteva mişcări dibace, fâşiile de realitate la locul cuvenit: apostile nu era un prenume, cum crezusem, ci un obiect, se poate spune şi aşa, haga nu era un nume de familie, cum crezusem, ci un oraş pierdut pe o hartă inexistentă. Am fost uimită. Am vrut să-i spun atunci că, văduvită de existenţa lui apostile haga, acest domn umflat de bere, cu o pălărie cu urechi vitrege atârnându-i pe frunte, chinuit de dorinţa neîmplinită pentru o femeie necunoscută, alta decât a mea, lumea era mult mai săracă, şi că eu nu eram pregătită să accept asta. Nu am mai apucat însă, pentru că, din senin, a început să plouă. Ploaia a muşcat din caldarâm, apoi, cu o repeziciune neaşteptată, din picioarele noastre, încălţate, ea, în nişte sandale cu talpă groasă, de cânepă, şi ţesătură neagră de bumbac petrecută peste gleznă, eu, în şlapi moi de piele maro, pe care îi numea, tot ea, afectuos-ironic, libărci.

Romeo Niram, Humanografia IV

 A cincea femeie

A cincea femeie mi-a scris, pe 23 septembrie 1999: „Pentru mine eşti un pufuleţ mic, cu nasul cârn. Cred că te-ai mai îngrăşat, nu-i aşa?”. Pe atunci nu ştiam că o voi pierde pentru acest bărbat întunecat şi aspru. El îi iubeşte picioarele într-o noapte pe care scrie, într-o limbă necunoscută, Tivoli. Mă înfioară sonorităţile acestui cuvânt. Fericirea ei mută, de la rădăcina acestui i dublu, străpunge aerul ca un fier roşu.

 A şasea femeie

A şasea femeie, cu nume trufaş, italian, ca toate iubitele mele, stă în faţa mea, la masă. Mănâncă felia subţire de pizza cu brânză feta. Am observat, încă de când s-a aşezat în faţa mea, că are unghiile vopsite în negru, ca ochii ei negri, de mort. O singură unghie era curată, albă, transparentă, ca şi cum un melc i-ar fi crescut acolo, umed, în vârful degetului. Toată seara m-a chinuit semnificaţia acestei unghii stinghere. Era, probabil, arătătorul pe care-l folosea să traseze, în corpurile cucerite ale bărbatului, buclele unui alfabet hieratic şi semnele de punctuaţie ale unor arhei. La sfârşit, când ne-am ridicat să plătim, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o de ce o unghie, ea singură, nu este neagră. A râs şi mi-a spus că i se luase, deja, vopseaua. Însă buzele ei, mişcându-se într-un alt timp, nevăzut cu ochiul liber, mi-au dezvăluit secretul Humanografiei.

Romeo Niram, Humanografia III

A şaptea femeie

Atunci când a venit spre mine, a şaptea femeie cu părul de bronz s-a răsucit în aer, suficient cât să surprind reflexul mat pe obrajii ei. „Aş vrea să fiu roşcată”, mi-a spus, „însă mi-e frică”. Coincidenţa a făcut ca în chiar acel moment să clocotească, pe o flacără avântată la picioarele mele, fiertura mea zilnică de: gălbenele (bun pentru sâni), scorţişoară (bun pentru sânge), cuişoare (bun pentru negrul cel mic din inimă), anason (bun pentru laptele de mamă), chimen (bun pentru memoria ancestrală), muşeţel (bun pentru rana dintre coapse), cimbrişor de grădină (bun pentru zburător şi alte otrăvuri dulci), creţişoară (bun pentru măruntaiele gurii de rai). I-am strâns părul în pumn şi am cufundat-o pe dată cu faţa în ceaun. Universul s-a rotit, complet, în porii fără număr ai zeului, şi ea tot mai respira sub ape, cu părul plutind peste dealurile şi văile lumii aparente. Apoi am ridicat-o, i-am curăţat faţa, i-am pieptănat o coadă roşie, groasă şi plină de pofte, şi i-am dat drumul să alerge spre cel iubit. 

A opta femeie

Nu ştiu cum aş putea vorbi despre a opta femeie care ţine un copil în căuşul palmei, altfel decât pomenindu-l pe Tristan. I-am spus: „Nu te amăgi, menestrelul e mort, tu eşti Blanca dar nu Blanchefleur, şi nici măcar nu crezi în reîncarnare”. Ea şi-a scuturat, pe braţ în sus până spre cotul care descria un arc între cei doi munţi despărţiţi de ape sterpezi şi de un chiparos, brăţările de argint. Atunci Tristan a venit în fugă, i-a acoperit salbele de pe piept cu mâinile mici şi a chiuit subţire, la rădăcina degetului ei mic, acolo unde se aude bătaia inimii: „Cât eşti de frumoasă!”

Romeo Niram, Humanografia IV

 A noua femeie

Era o fustă verde închis, retro, cu un volănaş care îi ajungea până sub genunchi, brodat cu flori albe. Mi-am amintit că, atunci când era mică, toate femeile erau pentru ea codane şi funebre. Nu am fost lângă a noua femeie a mea atunci când a aflat că asta era, fără doar şi poate, o iluzie, iar plânsul ei s-a liniştit pe umărul altcuiva. M-am înfiorat, din nou, când şi-a tras fusta peste muşchii străvezii ai coapselor, pentru că e greu să rămâi liniştit atunci când, sub ochii tăi, sora renaşte într-o altă copilărie, a sângelui zoharic.

A zecea femeie

Pe a zecea femeie am cunoscut-o abia după moartea mea. Stătea aplecată asupra capului meu retezat, pus pe oglinda ovală în aşteptare, ca un ou poleit. Din spate îi creşteau jerbe de foc. Cu o mână îmi susţinea chipul, ultimul din cele ce se desfăcuseră, treptat, din mine, şi surâdea blând, în aşteptare.