La noi, din păcate, nu se cunosc prea multe despre John Cleese, ajuns, astăzi, la o vârstă respectabilă. Credeţi-mă pe cuvânt: omul este încarnarea comicului. Silueta înaltă şi deşirată, faţa mare, tipic anglo-saxonă, mişcările repezite, care distonează cu statura impozantă, accentul snob, toate acestea îl scot imediat în evidenţă. Dacă vă mai spun că budistul vegetarian a fost profesor universitar (chiar rector al colegiului St. Andrew’s) şi că, în plus, este unul dintre membrii fondatori ai celebrului grup britanic Monty Python, introducerea devine completă. Ei bine, Cleese este „creierul” din spatele unuia dintre cele mai hilare proiecte cinematografice din istorie, Fawlty Towers, serial distins cu trei premii BAFTA.

În mai 1970, actorul şi prima sa soţie, Connie Booth, au avut nefericirea de a petrece câteva nopţi la un hotel din Torquay (oraşul natal al Agathei Christie, aflat în Devon, pe aşa-numita Rivieră engleză). Nu ştim cu exactitate ce anume s-a întâmplat în acest interval furtunos, însă cert este că proprietarul, un anume Donald Sinclair, a dat dovadă de geniu involuntar în cel puţin trei situaţii. Întâi, a azvârlit cu orarul autobuzelor într-un turist care ceruse informaţii legate de transportul în comun, apoi, speriat de ticăitul suspect al unui ceas ce-i părea ataşat la o bombă, i-a confiscat valiza lui Eric Idle, punându-i-o îndărătul unui perete din grădină şi, last but not least, l-a apostrofat pe Terry Gilliam că ţine, americăneşte, furculiţa în mâna „greşită” (respectiv, dreapta). Desigur, Cleese nu putea asista pasiv la toate acestea şi s-a pus serios pe treabă, astfel încât, cinci ani mai târziu, prima serie (de şase episoade) din serial se difuza deja la BBC. Cea de-a doua serie (compusă din acelaşi număr de părţi) apărea în 1979, după divorţul dintre Cleese şi Booth.

Plot-ul este dezarmant de simplu. Basil Fawlty (jucat de Cleese), un ratat social, plin de complexe de inferioritate şi de superioritate amestecate sublim, conduce (sau, mai corect spus, încearcă să conducă) un hotel, Fawlty Towers, alături de soţia sa, Sybil (interpretată de Prunella Scales), o zgripţuroaică afectată, care-l ţine sub papuc. În clădire, se mai găsesc menajera Polly Sherman (jucată de Booth), precum şi factotum-ul din descendenţa lui Figaro, Manuel (interpretat de Andrew Sachs). Nefericitul barcelonez, slab vorbitor de engleză, este, desigur, ţinta acceselor de avariţie răutăcioasă şi de sarcasm xenofob ale lui Fawlty.

Nu este momentul să detaliez acţiunea serialului, ci doar să vă spun că sursele comicului sunt multiple. Există dialog spumos, cu tipice jocuri de cuvinte (un pun se găseşte în chiar titlul comediei, adejectivul „faulty” având, în limba insularilor, sensul de „imperfect” sau de „defectuos”) şi chiar cu simularea ignoranţei, ca la Jane Austen. Sunt prezente, de asemenea, farsele groteşti, inclusiv umorul negru, cu tentă macabră. Nu lipsesc nici atacurile la persoană, nici aluziile la defectele comportamentale ale unor întregi naţiuni. Unul dintre cele mai puternice izvoare de umor este constituit de afirmarea unor lucruri pe care moravurile sau uzanţa le pun, adesea, sub tăcere. Spectatorul neprevenit poate intui, la un moment dat, în ce direcţie se desfăşoară acţiunea de pe ecran, însă, plin de corectitudine politică, îşi spune că este imposibil ca următoarea scenă sau replică să violeze atât de grosolan convenţiile comicului. Ei bine, Cleese nu are nimic sfânt şi lucrurile iau tocmai întorsătura nebunească, ubuescă, pe care o dictează legile râsului diabolic.

Cunosc, personal, un asemenea personaj înzorzonat, pompos şi ridicol precum Basil Fawlty. De fiecare dată când revăd serialul, mă gândesc la el. Corelativ, de fiecare dată când dau ochii cu ipochimenul în chestiune, mintea îmi fuge la bombasticul englez. Astfel, am senzaţia că ficţionalul irupe în real cu o putere nebănuită şi că, paradoxal, personajul închipuit este mai credibil decât neverosimilul individ cu care dau ochii în cele mai plicticoase circumstanţe posibile.