Este un film care mi-a rămas lipit de suflet de când l-am văzut pentru prima dată, acum câţiva ani (probabil chiar în 2003, când a apărut) la München, pe computerul fratelui meu. De curând l-am putut revedea la televizor, ce-i drept, la o oră cam târzie pentru o zi lucrătoare. Mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată, ceea ce mi se întâmplă destul de rar. Ţin minte, de exemplu, că Alexis Zorbas al lui Mihalis Kakogiannis m-a emoţionat puternic după mai bine de zece ani de la prima vizionare. Dar acum nu aş vrea să încep să compar filme între ele, nu ar avea nici un sens, fiecare film te face să vibrezi diferit în momente diferite alte vieţii. După ce am revăzut Lost in Translation am adormit cu acea senzaţie de bucurie pe care ţi-o dă reîntâlnirea unui prieten drag şi cu presimţirea că mâine va fi o zi excelentă. Cred că aşa a şi fost, dar nu mai ţin minte prea bine...

Ceea ce mă fascinează la acest film este ritmul lent, răbdător, în care curge totul (unii l-ar putea găsi plictisitor). În ziua de azi, lumea a uitat complet ce înseamnă răbdarea. Ne grăbim mereu, stresaţi şi obosiţi, să nu întârziem, să respectăm dead-line-uri, să ţinem timpul în loc... Parcă am fi într-o cursă cu obstacole, gonind frenetici după tot felul de lucruri şi senzaţii de care nici nu mai apucăm să ne bucurăm în tihnă, de teamă să nu rămânem în urmă sau să nu pierdem controlul asupra pistei. Dincolo de acest cotidian zbuciumat, Lost in Translation surprinde doi americani care se întâlnesc întâmplător (oare?) la Tokyo şi împart un „moment de respiro“ impus prin ruperea de ritmul, spaţiul şi timpul realităţii personale a fiecăruia.

Charlotte (Scarlett Johansson) este o tânără „alergătoare“ care abia a luat startul în cursă şi gravitează încă între piste, în căutarea celei potrivite. A ajuns în capitala niponă însoţindu-şi soţul (Giovanni Ribisi), un fotograf plin de zel, care o cam neglijează în favoarea muncii. Viaţa ei la Tokyo stă sub semnul insomniei şi al încercărilor eşuate de a înţelege spiritul local. În peisajul hotelului Park Hyatt Tokyo apare la un moment dat un alt insomniac: vedeta de cinema Bob Harris (Bill Murray). Bărbat trecut de prima tinereţe şi cap de familie, Bob este vizibil nepregătit pentru şocul provocat de cultura japoneză, însă ia lucrurile cu muuultă răbdare şi umor, în timp ce filmează o reclamă la marca japoneză de whiskey „Santory“. Într-o noapte, insomnia le face cunoştinţă celor doi în barul luxos al hotelului. De la primele replici zâmbăreţe, simpatia reciprocă evoluează frumos şi firesc într-o prietenie specială, care îi ajută până la urmă să se regăsească în mijlocul unei lumi străine.

Filmul regizat de Sofia Coppola, autoare şi a scenariului omonim premiat cu un Oscar în 2004, este greu de încadrat într-o anumită categorie clasică: nu este neapărat un film de dragoste, deşi scenele tăcute, jucate din priviri prelungi, trădează un romantism discret, nu este o tragedie sau o dramă absolută, dar nici o comedie spumoasă de la cap la coadă... Aş spune că este pur şi simplu o poveste despre frumuseţea „întâmplării“ care face ca traiectoriile existenţiale a doi oameni să se intersecteze într-un moment fericit, când chiar aveau nevoie unul de celălalt. Dacă s-ar fi întâlnit în alt context, poate că nu ar fi avut parte de acea complicitate.

Charlotte este debusolată atât în viaţa profesională, cât şi în cea de cuplu. Este în continuă descoperire a omului de lângă ea şi a noii ordini a lucrurilor. Are nevoie de repere, de sfaturi sau poate doar de un om răbdător să o asculte, atunci când soţul lipseşte, iar prietenii de dincolo de ocean sunt prea prinşi în vârtejul propriilor vieţi. Acel om se dovedeşte a fi Bob. El a depăşit demult incertitudinile începutului, în schimb e confuz în privinţa rolului său în familie. Aflat mereu pe drumuri cu filmările, legătura lui cu cei dragi atârnă de fax sau de telefonul mobil. Raportările constante ale soţiei despre evenimentele care au loc în lipsa lui, ori despre schimbările produse în amenajarea casei, îi dau sentimentul că cei de acasă se descurcă perfect şi fără el. Charlotte, prin fragilitatea şi nesiguranţa ei, îi redă încrederea că există cineva care mai are nevoie de el. Fiecare îşi recapătă echilibrul cu ajutorul celuilalt.

Amatoare de subiecte originale, profund umane (vezi şi filmul de debut în lungmetraj, The Virgin Suicides, 1999), Sofia Coppola îşi crează atmosfera dorită cu mult stil, până în cele mai mici detalii. Actorii sunt absolut perfecţi pentru rolurile lor: Bill Murray joacă magistral reuşind să fie comic chiar şi numai stând pe marginea patului, cu privirea atârnată în gol (la fel ca Don Johnston din Broken Flowers, al lui Jim Jarmusch), iar Scarlett Johansson are suficient şarm, ingenuitate şi inteligenţă pentru o proaspătă absolventă de filozofie.

Decorul sută la sută japonez (hotelul Park Hyatt Tokyo, cartierul Shibuya din Tokyo cu centre de jocuri electronice, baruri, localuri de karaoke, templul Jugan-ji etc.), completat cu un peisaj uman specific (vezi dama de companie care încearcă să-l convingă pe Bob să-i „lupă“ dresurile, ori prezentatorul efervescent de la emisiunea tv de divertisment) este o alegere excelentă pentru a crea mediul complet străin, incubator pentru experienţe inedite.

Sunetele şi muzica joacă un rol esenţial. Sunetele tehnologiei – clopoţelul electronic al ascensorului, bipăitul faxului, soneria celularului, claxonul maşinilor, foşnetul electronic al draperiilor automate, „susurul“ duşului de dimineaţă, uşa de la cameră deschizându-se şi închizându-se, clinchetul uşii de la tren, sirene, etc. – îmbinate cu incantaţiile şi gongul din templul Jugan-ji, vizitat de Charlotte într-una din escapadele ei prin Tokyo, reflectă paradoxul societăţii japoneze şi totodată îi ancorează pe protagonişti în realitatea lumii exterioare. Ecourile interioare ale celor doi transpar din coloana sonoră superbă, semnată de Kevin Shields, Air, My Bloody Valentine, Death in Vegas, etc. Contrastul între interior şi exterior este prezent şi la nivel vizual, în alternanţa cadrelor mobile fascinante din peisajul multicolor şi sclipitor al Tokyo-ului cu prim-planuri sugestive şi cadre statice în universul minimalist, neutru al hotelului.

Este un film nocturn, intim, relaxant, cu schimburi de priviri pline de înţeles şi replici delicioase, revigorante, care îţi cere într-adevăr interes şi răbdare să îl priveşti. Dar merită efortul! După părerea mea este un must see pentru orice cinefil care se respectă (şi nu numai).


Lost in Translation / Rătăciţi printre cuvinte (SUA / Japonia, 2003, 102 min.)
Regia şi scenariul: Sofia Coppola
Cu: Scarlett Johansson, Bill Murray
Muzica: Kevin Shields
Premii: 67 (printre care Oscarul pentru cel mai bun scenariu original în 2004) şi 50 de nominalizări.

http://imdb.com/title/tt0335266/.