Sado-Maso Blues Bar ar fi trebuit să fie primul club de acest tip din Bucureşti. Cel puţin acesta era planul gândit de către cei doi prieteni, Ma şi Sa. Ce anume îi impiedică pe aceştia să îşi ducă planul la bun sfârşit? Un al treilea personaj, Pilă, care, prin simpla lui apariţie, deschide perspectiva unei afaceri mai prospere şi… mai curate: înfiinţarea unei grădiniţe. Discrepanţa dintre cele două posibile proiecte (bar sado-maso şi grădiniţă) este una destul de puternică, dar în acelaşi timp semnificativă pentru stilul de viaţă al unor tineri care, trecând prin diverse experienţe de viaţă (mai mult sau mai puţin ortodoxe), încearcă să o ia într-un fel de la capăt. Dacă demersul lor este motivat, acest lucru poate fi remarcat cu uşurinţă: nu au bani şi pentru a face posibilă o sursă sigură de venit sunt în stare să încerce orice. Nici pe departe nu e vorba de o iniţiere spirituală a celor doi, de o revenire proaspată la viaţă; nu e loc de regrete sau de mustrări de conştiinţă, deşi Sa şi-a ucis propriul tată motiv pentru care a stat o vreme la pârnaie, Ma a întreţinut relaţii sexuale cu mama prietenului său cel mai bun.

Cam acestea ar fi reperele pe care se grefează textul Sado-Maso Blues Bar propus de Maria Manolescu, pus în scenă la Teatrul Foarte Mic de către regizoarea Gianina Cărbunariu (câştigător în cadrul ultimului concurs organizat de membrii programului DramAcum).

Un spaţiu extrem de prielnic pentru o astfel de reprezentaţie întrucât prin dispunerea scenei cu vedere la stradă (geamurile mari din sticlă constituind una din laturile scenei) se face posibilă o mai bună receptare a spectacolului. Asta pentru că piesa mizează foarte mult pe dialogul interior-exterior, fragmente din spectacol desfăşurându-se afară, dincolo de suprafaţa transparentă a peretelui. Spectacolul câştigă astfel dintru început publicul din sală, dar şi pe cel din stradă.

Spaţiul scenic (din interior) este compartimentat în două zone orizontale, compartimentare care îţi conferă dreptul (ţie, ca spectator) să investeşti cele două spaţii suprapuse cu ce vrei tu. Asta pentru că funcţionalitatea lor este una destul de incertă. Să fie oare un apartament etajat, un pat suprapus, un bar sau în cele din urmă o grădiniţă cu două etaje? Acţiunea se petrece în mare parte în spaţiul de jos, cel de sus fiind rezervat  momentelor mai delicate: acolo se retrage Ma atunci când nu mai comunică linear cu Sa, când este trist şi deprimat, când se ascunde de violentul Pilă sau atunci când, în sfârşit, îl sărută pasional pe Sa. Ups! Da, această  frumoasă prietenie dintre cei doi ajunge să se altereze (sau poate că se afla deja în acest stadiu, cel puţin comportamentul bizar manifestat de Sa vizavi de Ma te conduce mai degrabă la o astfel de ipoteză). Şi, culmea, nu ştii dacă acele momente intime sunt reale (cei doi chiar s-au îndrăgostit unul de celelalt) sau este doar un joc îndrăzneţ la care s-au dedat.

Nici în privinţa personajului Ma nu ai prea multe convingeri: este un bărbat adevărat, este un travesti pentru că, aproape pe parcursul întregului spectacol, el este îmbrăcat în haine de femeie, poartă perucă blondă pe cap, are mişcări destul de relevante pentru o astfel de ipoteză; sau ne este prezentat un Ma într-o continuă joacă de-a actoria (arta pe care o îmbrăţişează de altfel cu plăcere).

Curios este cum a decis scenarista momentul intrării în scenă a celui de-al treilea personaj, aproape de finalul spectacolului, cu toate că Pilă este prezent încă de la început în reprezentaţie, însă numai cu numele. Sa i-l rosteşte ori de câte ori are ocazia; asta pentru că în perioada în care a fost închis, Sa a devenit victima nefericită a dorinţelor sexuale ale aceluiaşi Pilă. Nu ştim până la urmă nici care e rostul repetării obsedante a numelui acestui personaj: încearcă oare Sa un fel de terapie cu propria-i persoană amintindu-şi în mod voluntar cele întâmplate la închisoare, rostindu-le cu voce tare pentru a înfrunta în felul acesta un fapt dramatic care ar fi putut să îi domine de aici înainte întreaga existenţă? Sau face acest exerciţiu de memorie din prea multă ură, căutând astfel să îşi manifeste furia şi să încerce să găsească soluţii de răzbunare? Cea de-a doua variantă pare mult mai plauzibilă dacă ne gândim că Sa este cel care propune această afacere bizară: înfiinţarea unui bar sado-maso; tot el este cel care îl propune pe aşa-zisul prieten din închisoare drept primul client în acest spaţiu al torturii. Şi… supriză! Odată cu apariţia lui Pilă în scenă deducem că el nu este bărbatul violent, cu porniri animalice aşa cum îl descrisese Sa; dimpotrivă, Pilă e o masă mare de muşchi cu minte de copil (manifestările lui copilăroase declanşându-le celor doi cea de-a doua dorinţă: de a deschide o gradiniţă pentru copii).

Papuşi gonflabile, cuplate în poziţii extrem de îndrăzneţe, obiecte de tortură, un frigider în care zac obiecte total nepotrivite cu locul pe care îl ocupă; două fotolii şi câteva surse de lumină care se modifică la fiecare schimare de scenă: atunci când Ma şi Sa devin, pe rând, alte personaje: tatăl, mama, directoarea, Pilă, toate acestea definesc corpusul vizual al scenei.

Deşi îşi însuşeşte din plin semnificaţia titlului, operează cu instrumente vizuale extrem de relevante şi utilizează un limbaj adecvat contextului în care îşi plasează scenarista personajele (într-o realitate banală),  Sado-Maso Blues Bar este totuşi (ca rezolvare regizorală) prea aglomerat de semnificanţi (întocmai ca spectacolul Anei Mărgineanu, Vitamine) ceea ce face ca totul să fie spus, exprimat extrem de direct, fără să lase loc prea multor sugestii sau interpretări - poate doar,  pe ici pe colo, câtorva momente poetice. Iar ca propunere de text, Sado-Maso Blues Bar este destul de îndrăzneţ, fără să depăşească însă linia de marcaj (ca text dramatic experimental) pe care a trasat-o noua generaţie de dramaturgi.

Distribuţie: Adrian Anghel, Virgil Aioanei şi Rolando Matsangos

Scenografia: Andu Dumitrescu

Mişcare scenică: Carmen Coţofană

Regia: Gianina Cărbunariu