Spectacolul Elisaveta Bam, în regia lui Alexandru Tocilescu, a reuşit să creeze în rândul spectatorilor de la Teatrul Bulandra o diversitate de idei şi aprecieri justificabilă dacă luăm în calcul multitudinea posibilităţilor de interpretare pe care le oferă, în general, o piesă de teatru absurd.

Scrisă în 1928 de către Daniil Kharms (cu numele său adevarat Ivanovich Yuvachov), după o serie de tatonări în mai toate genurile literare: poezie, poveşti pentru copii, proză, Elisaveta Bam reprezintă contribuţia lui Kharms la teatrul absurd. Gândită ca un răspuns la necesitatea socială din epoca stalinistă, piesa îmbracă realitatea dramatică a acelor timpuri în haina absurdului si a umorului; un tip de umor prin care întreaga operă a lui Kharms se situează undeva între „underground-ul“ anti-erou al lui Dostoievsky, parodia intertextuală a lui Tertz şi absurdul satiric al lui Voinovich (ultimii doi scriitori fiind, asemenea lui Kharms, autori ai unei literaturi experimentale din Rusia anilor ‘30).

Elisaveta Bam este condamnată la moarte de către puterile statului; doar acest aspect îi este oferit spectatorului cu privire la soarta ce i se pregăteşte Elisavetei. Parcursul spectacolului, al cărui conţinut nu are nici o legătură cu ceea ce se afirmă la începutul piesei (condamnarea la moarte), crează impresia unei posibile deturnări de la planul ucigaş. Finalul, însă, răstoarnă această presupoziţie, Elisaveta nefiind absolvită de pedeapsă.

Relaţia subordonat-conducător, diferenţele de statut, de stări sufleteşti sunt câteva repere care reuşesc să fie percepute ca atare, dincolo de absurdul care le domină (sentimentele şi replicile sunt confuze, rivalii cântă împreună, râd, se iubesc). Din necesitatea de a susţine mai bine aceste repere, probabil, regizorul a optat pentru discursul pe tema fricii, prezentat sub formă de proiecţie la începutul celui de-al doilea act. Deşi nu pare deloc integrat în economia spectacolului, discursul contrabalansează, într-un fel, surplusul de nonsens, constituind singurul moment de respiro (în afara pauzei necesare dintre acte) atât pentru actori cât şi pentru spectatori. Discursul este în fond singura explicaţie oferită publicului cu privire la drama pe care o trăieşte Elisaveta, întărind, în acelaşi timp, un principiu valabil în arta teatrului: mecanismul fricii este inerent plăcerii teatrale. (Anne Ubersfeld)

Spectacolul surprinde publicul de la început până la sfârşit, trezindu-i necontenit nedumerirea, interesul dar şi efortul de a găsi un fir logic care să lege între ele fragmentele lipsite de sens. Intriga este aproape inexistentă. Nu asistăm la confruntări între personaje, nu există tensiuni; este doar schiţată prezenţa fatalităţii, ameninţările de la începutul piesei (sunteţi o criminală!) prevestind sfârşitul tragic al Elisavetei.

Spectatorul este privat de plăcerea de a înţelege, de a analiza semnificaţiile reprezentaţiei, de a recurge la mecanismul semiotic (intuitiv sau reflexiv) care să îi permită să îşi explice logic ceea ce se petrece pe scenă.

Absenţa explicabilului este compensată (în ceea ce îl priveşte pe spectator) prin bucuria de a avea în faţă o prezenţă vie, molipsitor de pozitivă a actorilor care reuşesc să atragă publicul mai mult de partea lor decât de partea spectacolului, ei rămânând, în fond, singurul reper real.

Un alt element care contrabalansează oarecum absurdul este materialitatea scenei definită de scenografia semnată Dragoş Buhagiar. Ocupată de nenumărate obiecte cărora li se atribuie funcţii utilitare (scaunele, umbrela etc.) sau de obiecte care sunt încărcate cu funcţii simbolice (masa-uşă, fereastra-ghitară etc.), scena crează astfel un real al unui spaţiu extrascenic; background-ul oniric ajută şi el la ancorarea realului în acest spaţiu, ceea ce întăreşte una dintre convingerile lui Barthes, anume că irealul fondului provoacă realismul obiectelor.

Alăturarea parodică a mai multor genuri muzicale, uneori explicită, alteori lipsită de sens, creează posibilitatea existenţei unui al doilea text ce se citeşte printre rânduri şi care devine intermediar între textul scris şi reprezentaţie.

Supuşi unui efort inimaginabil (pe care îl presupune de obicei music-hall-ul), actorii reuşesc să se conformeze cerinţelor genului, ajutaţi, bineînţeles, şi de contribuţia live a formaţiei Pro Contemporania, condusă de Irinel Anghel.

Spectacolul a constituit pentru actori (Crina Mureşan, Mihai Constantin, Virginia Mirea, Vlad Ivanov, Şerban Cellea, Irina Petrescu) o provocare maximă în a-şi exploata valenţele artistice (mişcare scenică, voce, etc.) Rezultatul? Un spectacol dinamic, solicitant din punct de vedere visual şi auditiv care, în ciuda faptului că nu a avut prea multe mesaje de transmis, a stârnit multe întrebări şi… râsete.