Acesta e titlul ultimului film in regia lui Cristi Puiu, film care a-nregistrat o evolutie senzationala la mai multe manifestari internationale de gen anul acesta. Piesa de rezistenta intr-o hexalogie intitulata Povesti de la marginea Bucurestiului, terminata in aprilie 2005, productia romanului a fost remarcata si premiata intai la Cannes, referintele critice favorabile propulsand-o-n hot-listul altor festivaluri de film unde a reusit sa obtina distinctii importante. Prezentarea din cadrul The New York Film Festival incepea, simplu si direct, cu brilliant.

Scenariul peliculei, semnat Cristi Puiu si Razvan Radulescu, se-nscrie din start pe linia unui documentar ex aequo despre viata si moarte. Alcoolicul Lazarescu, fost inginer (meserie sugestiva pentru o epoca apusa, probabil folosita sa dea o pata de culoare postsocialista atmosferei), ajuns in stare critica, este plimbat de la un spital la altul, inregistrand, cadru dupa cadru, mesajele a 40 de personaje.

De multe ori acest film pare lipsit de actori – atat de naturale gesturile, grimasele, balbele, indiferenta, sictirul, scarba, plictisul, atat de real strecurate-n curgerea secventelor, in subumanul cinic al camerelor de garda bucurestene: infirmiere, asistente, doctori sau profani, grosso modo o lume ankilozata in cutume ale coruptiei, spagii si conditiei mizere unde viata este si nu este o chestiune vitala (depinde din care unghi privesti). Pentru romani si pentru toti cei familiarizati cu o astfel de periferie antropica, soarta lui Lazarescu e clara de la inceput; mai mult, i se poate citi-n priviri ca si el o stie – natura exacta a suferintei nu importa, finalul ramane, la fel de predictibil, o chestiune de timp; in acest caz, o chestiune de 154 de minute.

Decesul propriu-zis al personajului nu este redat, mi se pare un gest de respect pentru un moment pana la urma intim. Ar mai fi o explicatie: nu poti face spectacol din ceva atat de sters.

Moartea domnului Lazarescu  este un film despre nimenii tranzitiei postsocialiste, despre cum se moare in Romania mileniului III dupa Christos, asteptand totusi ceva nedefinit: sa treaca viata mai repede, poate, sau sa apara vreun urmas al lui Godot – cine spune ca e imposibil?