In urma montarii celor doua piese (Sase personaje in cautarea unui autor si Henric al IV lea) de catre Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, un alt text pirandellian a fost pus in scena, de curand, de regizorul László Bocsárdi, la Teatrul Nottara.

Tema sinelui, intalnita si in teatrul lui Strindberg, Beckett, Müller sau Brecht, guverneaza textul pirandellian pe care regizorul l-a ales spre reprezentare. Senzatia de joc dublu, (unde incepe si unde se termina jocul presupusului nebun?), sentimentul de incertitudine, fluxul si refluxul acestuia definesc un spectacol care traduce in imagini senzatia de miscare continua, de nesiguranta, de „relativitate a valorilor umane“ (Ileana Berlogea).

„Acesta nu sunt eu“, „Ceea ce ati vazut nu s-a petrecut“ sunt argumentele prin care personajele lui Pirandello intretin senzatia de vertij imposibil de oprit, de pendulare intre iluzie si realitate, intre joc si adevar. Romeo, personajul aflat in pragul nebuniei, le marturiseste prietenilor crima pe care a comis-o in copilarie, reconstituind in detalii acel moment violent din viata lui. Scoate la iveala acest secret „ingropat“ timp de treizeci de ani, cu speranta ca toti ceilalti il vor intelege si il vor ierta, dar si convins fiind ca si ei au comis sau vor comite (fizic sau mental) crime mai mult sau mai putin importante. Prin jocul sau derutant, Romeo vrea sa-si demonstreze siesi si vrea sa le demonstreze si celorlalti ca nefericirea ce i s-a intamplat se poate intampla oricui intr-un moment de atipire a afectelor. Si… are dreptate: Ginevra (Ada Navrot) isi inseala sotul, Bice (Catrinel Dumitrescu) pacatuieste in vis cu Respi, iar Giorgio (Claudiu Bleonţ) ajunge sa ucida.
Lupta „nebunului“ cu inconstientul, cu amintirile si sperantele, cu perceptiile, nu este decat o disputa intre termeni contradictorii care isi discuta „stapanirea definitiva si deplina asupra personalitatii“(Luiggi Pirandello) lui.
Constientizarea greselii morale pe care a savarsit-o il conduce treptat spre deprecierea de sine; apar invinuirea, cainta si dorinta de ispasire care apropie personajul din ce in ce mai mult de sacru. Solutia imagistica pentru care opteaza Pirandello (si pe care regizorul o respecta) este imaginea spalarii, act al lepadarii de pacate, al curatirii, al binecuvantarii, al botezului, superb reprezentat prin imaginea de final (un vas mare, transparent, alimentat cu apa, ascuns privitorului pana in clipa finala, in care intra „nebunul“).

Conventiile dramatice ale piesei sunt foarte bine rezolvate in spectacol: concentrarea faptelor in timp si spatiu si exprimarea lor doar prin intermediul dialogului.  Personajele construiesc fraze perfect logice, dar care sunt contracarate de cuvinte si franturi de fraze confuze: replici inteligente, aflate in acord cu realitatea, sunt rasturnate de constructii verbale absurde, ceea ce accentueaza sentimentul de nesiguranta, limbajul lor dezvaluind atat pasiuni traite cu intensitate cat si solide argumentatii filosofice.

Actorii isi construiesc cu atentie rolurile, respectand profilurile psihologice ale personajelor pe care le interpreteaza. Singurul personaj cu o evolutie liniara este nebunul, celelalte personaje urmand traiectorii sinusoidale. Romeo isi pregateste in detaliu propria evolutie, in timp ce restul personajelor, derutate de jocul lui, se afla in imposibilitatea de a actiona, penduland mereu intre adevar si iluzie. Cele doua femei vor minti pentru aplanarea situatiei care treptat iese de sub control, contele Respi isi marturiseste o fapta fara importanta, in timp ce Giorgio va fi singurul personaj care refuza sa se supuna regulilor absurde ale jocului si sa provoace o rasturnare de situatie: sa il ucida pe Romeo.

Marius Stanescu suprinde foarte bine resorturile interioare ale nebunului si structura contradictorie a acestuia: nervozitatea gesturilor, privirea fixa, chipul cadaveric sunt contrariate de vocea ferma si curajul de a enunta mari adevaruri. El devine convingator prin atitudine, prin gesticulatia convulsiva, prin expresivitatea corpului, nu prin replicile construite pe speculatii legate de raspunderea morala, care plac insa nu impresioneaza publicul.
Ada Navrot interpreteaza cu voluptate rolul femeii care isi iubeste sotul dar care „nu se stie cum“ a devenit amanta altui barbat.

Rolul patimasului ofiter de marina (Giorgio) este construit cu inteligenta de Claudiu Bleont, care trece usor de la dramatism la comic, pastrand aceeasi nota de violenta in manifestarea starilor contradictorii.

Catrinel Dumitrescu, in rolul sotiei fidele, surpinde cu o delicatete exagerata structura interioara a femeii devotate care e in stare de sacrificii doar pentru a-i face pe plac sotului.

Constantin Cotimanis, in rolul indragostitului, este o prezenta tranzitorie in spectacol: el intra in scena doar in momentele tensionate ale actiunii si se retrage la fel de inopinat cum a intrat.

Scenografia, minutios rezolvata, respecta indicatiile de decor ale dramaturgului si demonstreaza grija designerului (Bartha József) pentru detaliu care este, in acest spectacol, un supliment inevitabil si care sustine desfasurarea actiunii. O masa mare, rotunda, care acopera (pana la final) vasul cu apa, este ornata cu un superb set de servire a mancarii.

Trei usi-dulapuri devin simboluluri ale protectiei: in pragul lor se retrag personajele atunci cand tonul ironic si dezinvolt al „nebunului“ devine salbatic, violent.
Pictarea fetelor in rosu si negru (sau cu ingrediente culinare, ca in cazul lui Respi) sustine ideea dedublarii, a unui joc cu doua fete a carui cea mai la indemana reprezentare este masca: in cazul de fata, o masca extrem de simpla, nestilizata, care isi are, insa, simbolistica ei: rosul, culoarea pacatului, iar negrul culoarea puritatii (toate personajele sunt mazgalite rosu, cu exceptia lui Bice, care este pictata cu negru).

 Finalul spectacolului este la fel de contradictoriu ca intreaga actiune: revolverul care apare „nu se stie cum“ in mana lui Giorgio, se descarca asupra lui Romeo. Totul revine la normal: atmosfera linistita de la inceput isi reintra in drepturi, se reamenajeaza masa (care acopera din nou vasul cu apa si cu trupu’ inert al „nebunului“); toti se aseaza in jurul mesei si incep sa serveasca.
Spectatorul ramane uimit si rascolit de intrebari pe care, cu siguranta, i le-a starnit spectacolul ; reactie fireasca, avand in vedere ca se afla in fata unui teatru care construieste imagini identificabile in realitate pana la amanunt, prezentand ipostaze ale personalitatii umane si caractere care variaza necontenit.