Prezentat pentru prima dată în 2003, în cadrul programului „teatru de consum“, la Teatrul Luni de la Green Hours, spectacolul Stop the Tempo s-a bucurat, de atunci şi până acum, de un succes uimitor în ţară şi în străinătate. Scrisă şi regizată iniţial de Gianina Cărbunariu pentru şi cu actorii Maria Obretin, Paula Gheorghe, Rolando Matsangos, piesa a fost jucată în cadrul unor importante festivaluri internaţionale, iar de curând, în cadrul Festivalului francofon Coup de théâtre, în Bucureşti, la Teatrul Bulandra. De data aceasta însă regia a fost semnată de Christian Benedetti, iar actorii români au fost înlocuiţi de francezii Renan Carteaux, Aurélie Namur, Laure Roldàn.
Stop the Tempo prezintă povestea a trei tineri români nemulţumiţi de vieţile lor, care se întâlnesc întâmplător într-un club bucureştean unde ajung să-şi povestească propriile nemulţumiri şi să pună la cale o stare de revoltă.
„Am 27 de ani şi o viaţă absolut penibilă, cu job-urile mele, cu ai mei care mă călcau zi de zi pe sistem, cu toţi ginecologii şi avocaţii şi businessmenii mei“; „am 23 de ani şi viaţa mea e deja futută… nu mai găsesc nimic care să-mi producă un minim de plăcere adevarată…“ Acestea ar putea fi câteva motive care ar determina un tânăr să considere lumea în care trăieşte un căcat, un supercăcat şi să adopte principiul contemptus mundi sau, mai degrabă, dispreţul faţă de ţara în care trăim, pentru că Stop the Tempo este, în fapt, un manifest închinat României (aşa cum reiese de altfel şi din versurile lui Marius Ianuş, ce sunt inserate în textul dramatic).
În numele aceastei Românii pervertite de noile descoperiri tehnologice, de americanisme (Planters, Spell, Twice, “Join the big fucking party”…), cei trei tineri plănuiesc un proiect salvator: deconectarea. Deconectarea de grijile de zi cu zi, de nemulţumirile, slăbiciunile, neputinţele şi neîmplinirile lor, ceea ce ar presupune să fii cool, să te detaşezi, să fumezi, să te relaxezi, să dansezi, să depăşeşti banalul prin banal, atitudinea de revoltă a tinerilor fiind una absolut primară, hrănită de instinct şi de curaj. Conflictul de neconciliat dintre generaţia tânără şi starea de lucruri existentă îşi găseşte rezolvarea tot printr-un conflict. Rolando (DJ), Paula (copywriter şi lesbiană), Maria (creative director, brand manager executive, creative artistic director, assistant brand manager, executive artistic creative WHATEVER…) îşi propun să devină cool prin „anihilarea“ unor presupuse mituri: Marius Tucă, Andreea Esca, Andreea Marin etc. Nu reuşesc însă decât să deconecteze (cu ajutorul ciocanului) tablourile electrice din câteva cluburi bucureştene şi alte instituţii, ceea ce, în mod paradoxal, ar traduce dorinţa lor avidă de a fi „conectaţi“ la viaţa reală. Acest lucru îi face aproape la fel de celebri ca mai sus-menţionaţii: sunt căutaţi de poliţie, sunt daţi publicităţii. Preţul acestei publicităţi fiind însă unul prea scump, în final, doi dintre îndrăzneţi mor electrocutaţi.
Prezenţa cotidianului face ca spectacol să fie intens umanizat, intenţia fiind aceea de a aşeza pe aceeaşi coordonată emoţia actorului cu cea a spectatorului, evitându-se astfel intersectarea sensibilului cu imaginarul şi păstrând spectatorul profund ancorat în real. Senzaţia de aici şi acum, în sens sartreian, pe care o sugerează întregul spectacol, explică revolta celor trei şi crează, în acelaşi timp, mesajului acestei experienţe teatrale, o ţintă foarte clară: TINERII care, în convingerea autoarei, „se pot recunoaşte în frustrările, disperarea şi revolta celor trei personaje“.
Interpretat în limba franceză, spectacolul îşi păstrează aceeaşi forţă vizuală pe care o are cel regizat de Gianina Cărbunariu. Eliminarea decorului „ca material scenic“ face ca singurele accesorii ale scenei să fie chipurile actorilor, corpurile lor părând a fi şi ele în plus. Contrastul puternic de lumină şi întuneric pe care mizează vizualul spectacolului construieşte, în fond, toată acţiunea; fasciculele de lumină a trei lanterne, pe care actorii le ţin în mână, le coordonează acestora desfăşurarea scenică. Declanşată doar atunci când actorii vorbesc, lumina loveşte violent feţele lor făcându-le să semene uneori cu nişte măşti, scopul acestui truc regizoral neputând fi acela de a dubla masca intimă a actorului ci, dimpotrivă, de a-l ajuta să coabiteze intim cu rolul său. Rezultatul? Cu ajutorul minimului de elemente (lumină-întuneric, chipuri, fragmente de corp) se crează senzaţia unei realităţi dure, inimaginabil de întunecată (aşa cum este şi spaţiul scenei) pe care noi, tinerii, încercăm în fiecare zi să o înţelegem şi să ne simţim parte din ea.
Adresat prezentului sesizabil,
Stop the Tempo este un spectacol care îşi propune nu atât să creeze forme cât să declanşeze energii, în faţa unui astfel de spectacol, privitorul având şansa de a-şi reconstrui, după cum apreciază Sorin Crişan „mozaicul propriilor experienţe, chemări, incertitudini, aşteptări, tristeţi…“
