Mă numesc Cristina Spiridon (am publicat sub pseudonimul Cristina Sirion).

Am terminat Facultatea de Sociologie în anul 1996, apoi am urmat un Master în Managementul Organizaţiilor în anul 1997.

Din anul 1996 până în anul 2000 când am emigrat în Canada, am lucrat la Consiliul Cercetării Ştiinţifice Universitare (coordonatorul comisiei de ştiinţe socio-umane). 

La Montréal am urmat un curs post-universitar de un an, în Managementul sistemului de sănătate. Din anul 2005 locuiesc în Redmond, WA., împreună cu soţul şi cu fiica mea, Stephanie.

 Am publicat în revistele Singur şi Feed-back.

Poezie fără drum de întoarcere

sâmbăta mergeam să mâncăm amandine
coboram scările şi băteam în toate uşile
frate-meu avea un pantof de-o culoare şi altul de alta
eu aveam sub maieu maşina lui de colecţie
un fel de-a-nşfăca ceva la îndemână

ne strângeam mai aproape scaunele de fier
făceam un schimb de scrâşnete apoi
intram cu totul în ovalul linguriţelor

odată ne-am uitat în sus
câteva ferestre de bloc
făceau un fel de descusătură
într-una creştea un lămâi minunat

rădeam, îi spuneam
c-am să-mi pictez mustăţile cât se poate de lent
urechile lungi de iepure
guma albastră o voi lipi sub marginea mesei
acolo
vor căuta un tunel

apoi ne-am oprit să cântăm
la orga veche lăsată afară
de-un tip mai năstruşnic care dăduse explicaţiile apoi
închisese toate uşile alea în urmă

de la etaj se auzea cum cineva începe să drăcuie
apoi senzaţia că voi fi stropită cu ulei parfumat
blocul se ducea alergam după el
tot mai la vale
mai la vale

Oricum n-ai şti cum şchiopătează un colibri

trag uşa după mine cum aş pune un petic
acolo-i tot ce-am respirat de curând
atâtea lucruri plutesc şi-apoi pleacă pe-un raft
nu mă doare nimic, ar trebui să pot ţine în aer, ceva
care să bată foarte repede din aripi

spectacol, o, da
am să-ţi spun despre mâna întinsă din tren şi fetiţa
care-şi pierduse cangurul jegos iar în urmă
frunzele alea se roteau liniştit peste pietre
nici măcar nu cădeau

nici pământul nu-i tocmai pământ, şi el are-o aripă ruptă
fug după el cu-atâta milă, să-l prind în căciulă
şi-ncerc să duc
fără să clatin, altfel cum s-ar face
că a murit un lăstun ciocnindu-se de geam
că s-a lipit o frunză de asfaltul ud şi la acelaşi geam
s-a aprins o lumină

spectacol, o da,
deşi n-am să merg pe-o sârmă bine întinsă, pentru nimeni
voi apuca de-un colţ şi voi smuci deodată invers
într-o zi
vei vedea în sfârşit o femeie pe stradă

Amănunt, îndepărtarea

aştept momentul acela al zilei
când pot recunoaşte c-am eşuat atât de fantastic
că am o insulă-nsorită în fiecare perete şi-o pătură groasă
de-aruncat peste tot ce urmează

nu ştiu să iubesc, dar aş vrea să cresc o mulţime de prunci, într-o zi
li se vor clătina dinţişorii, îi voi lega cu aţă subţire de clanţă
apoi mă voi roti în jurul uşii şi asta voi şti, aşa cum ştiu să-mi uit lucrurile
aşa cum port acelaşi tricou rupt dimineaţa sau poate e doar o iluzie a iernii
şi merg foarte uşor prin mulţimea de lebede

e-un amănunt din care ştiu că voi cădea secerată
aş fi putut purta la gât o piatră, îmi puteam face mănuşă de şoim
aş fi putut primi în atâtea feluri, m-aş fi putut poza
între coaste de lup, desfăcându-le

îmi place iluzia asta, jocul puţin mişcat din mine
când încep să se rostogolească întrebări şi niciodată regrete
când mă legăn în scaun şi simt cum se zgârie şi florile din vază
doar fiindcă sunt prea aproape