|
Poeme de Aida Hancer
Aida Hancer s-a născut în Suceava, în luna lui marte. A urmat cursurile Colegiului Național Petru Rareș din orașul natal, apoi a plecat la București pentru a se înscrie la Facultatea de Litere, secția română-engleză. Din anul doi s-a înscris și la secția de literatură universală și comparată din cadrul aceleiași facultăți, intenționând să continue, în această direcție, activitatea de formare literară și culturală.
În anul 2008 dublu-debutează, parcă prea de dimineață, cu volumele de versuri Amadiada (Princeps, Iași) și Eva nimănui (Vinea, București), cărți care i-au adus, printre altele nominalizarea la Premiul național de poezie Mihai Eminescu, Premiul Usr Iași pentru debut și Premiul Ronald Gasparic. În avanpremieră, premiul Fundației și al revistei literare Luceafărul- București i-au acordat, în 2008, premiul pentru debut/
În ultimii doi ani participă la edițiile IV și V ale Colocviului Național al tinerilor scriitori organizat de USR, Congresul Național de Poezie (Botoșani 2009), un Festival Internațional de Literatură organizat în Serbia, în Novi-Sad și Beograd, dar și lecturi în numeroase dintre orașele țării. Publică grupaje de poezie în numeroase reviste literare (România Literară, Convorbiri literare, Poesis, Tomis, Dacia literară, Apostrof, Luceafărul etc) și volumele ei de versuri sunt notificate sau recenzate, de asemeni, în revistele de profil. Ocazional colaborează cu recenzii și articole literare sau interviuri.
Pregătește, pentru toamna anului curent, un nou volum de versuri.
poem bărbat
ți-aș strânge mâna la piept ca pe-o sabie
cu mânerul fierbinte
prietenește adică muțește.ți-aș lovi fața
cu toată puterea ca o hulă și-ai înțelege
că nimic de iubit nu poate locui între noi
bărbații chiar dacă oasele noastre sunt tari
și sufletul iese din noi ca vânatul scăpat peste câmpuri
ți-aș strânge mâna ca pe o funie
la capătul căreia se zbate un viitor înecat
și mișcările tale mi-ar roade palmele
ar umple apropierea de sânge
dar oricum propierea dintre doi frați
este apropierea dintre doi dumnezei
cu umbrele moi
lovindu-se ei își ascultă mușchii urlând
oasele lor se reped în afară
să se-mbrățișeze cu celelalte
pieptul primește un pumn ca pe-o clanță
în adânc să-l deschidă
între umerii noștri
o sabie înjură de sfinți.
respiraţia mea grea
respirația mea grea e urmarea
unui lanț de fier trântit pe piept
noaptea se dă ca-n leagăn în ea
într-un colț al casei sforăie bărbați frumoși
și pânzele de paianjen
tremură și inima învelită într-o foiță
-știm noi-tremură
respirația mea luminoasă
pune rouă între corpurile iubiților
și scrie spală-mă pe un parbriz înghețat
dacă mă ridic din pat
văd sufleuri cocoțați pe axa pământului
bălăngănind din picioare
suflând în el ca să-l învârtească
dacă nu mă ridic văd tavanul
cearșaf apretat și-n loc de copil
o lustră prinsă cu ghearele
dimineața nu mă pot ridica în picioare
cred că am făcut
rouă la genunchi
Katalena
în ultima vreme te desfăceai ca o
şuviţă de păr de pe degetele noastre
şi sfâşiată deja
rămânea să te împrăştii pe jos
pe podea
singur copilul cu biberonul de fier
înfipt în gingii
plângea şi râdea cu dinţii de lapte în zidul berlinului
pe sub perdea
cu sângele alb şi ochii lui ca nişte peşti de nisip
cărau laptele pe ascuns
în mare
tu alăptezi toate vulpile ca să ţi-l care
tu alăptezi toate drumurile
pentru ca drumurile să ţi-l păzească
tu ridici un cuţit şi îndemnul pare atât de normal
dar în ultima vreme
stăteai întinsă femeie
ca un hamac între nucă şi nuc
neagră şi cu laptele tare ca iodul
lingeai cu tot corpul laptele
când ţi-l vărsa irodul
şi zilele se coc de atunci ca o sarcină nouă
plângăcioase
moderne
şi fac nazuri la masă
într-o dimineaţă cumva ai să naşti
pe ruptă rouă
şi ca o floare negru cu verde de brad
tu faci la mânie
spume la gură de jad
femeie care te-ai scris cu tot corpul
pe corpurile noastre
ţi-ai făcut un copil să ne umezească nouă buzele
tu poţi goală călca în picioare şi pe coadă
muzele
când simion doarme
urcă tu înainte mireasă
şi dă-mi tu prietene pasă
capul acela gol
de copil.
|