Dâre de nisip

Dâre de nisip, priviri amare,

Lungul răsărit şi scurtul soare;

Vorbe, sensuri fără de sfârşit,

Iubeşti, visezi, pe plajă tolănit.

Umbre, oameni, dâre de nisip

Valuri, zgomot, soare infinit;

Iubeşti, visezi pe plaja primitoare,

Te-arunci cu ochii strâns închişi in mare…

Şi vine apa, te inundă

În valurile mării te cufunzi

Te-mpresoară, te răstoarnă apa-adâncă,

Te-arunci, tot mai adânc în suflet te inunzi…

Te-apasă, vrei sa ieşi, să zbieri;

Te limitează…Tu încerci să speri…

Te lupţi să ieşi, începi să simţi durere,

Simţi gust sărat, parcă-i a mării fiere…

Valuri amare, negre te răstoarnă,

Te-nvârt, te răsucesc, te sfarmă;

Priveşti în sus…dulci amintiri…

Dar te îneci, uiţi să respiri…

Dar zâmbet şters, topit de vreme,

Cu buzele-i dulci, sempiterne,

Răsare mut în mintea-ţi tulburată;

Mâinile-ţi mişcă, spatele-ţi îndreaptă,

Ochii-ţi deschide, mâinile-ţi dezleagă,

De razele de soare strâns te leagă…

Mintea-ţi deschide, drum ţi face

Printre valuri negre… Le desface…

Şi dai din mâini şi tâmplele-ţi pulsează

Şi fugi, uitând al mării cânt…

Inima-ţi bate, marea se-ngustează.

Degetele tale îşi doresc pământ.

Şi dai de luciul apei…Istovit

Te frângi, deasupra mării te ridici,

Atingi pământul, vezi zâmbetul dorit;

Te-aşteaptă…Plânge deznădăjduit…

Te-a aşteptat prelung cu ochii-n zare

Speranţa-n piept creştea din ce în ce mai  mare;

Tu ai venind zâmbind nepăsător,

Parcă al mării simplu călător…

Şi te ridici şi mergi agale

Dar nimeni şi nimic nu-ţi stă în cale;

Laşi dâre umede-n nisip

Şi râzi…şi plângi…eşti fericit…

Căci zâmbet viu, topit de vreme,

Cu buzele-i dulci, sempiterne,

Ascuns în colţul sufletului tău,

Te-nalţă şi te frânge, la mal te-aduce mereu…

Şi zâmbet viu, topit de vreme

E zâmbet dulce şi amar,

Dar buzele-i dulci, sempiterne

Înving al mării-adânc hotar…

Cu aripi se zboară

Mi-au crescut aripi sub piele

Şi-am încercat să zbor,

Părându-mi-se uşor

Să zbor până la stele.

Nu m-am gândit că e devreme,

Că încă nu ştiu cum,

Că poate nu am voie-acum,

Că trebuie să mai aştept o vreme.

Copilul din mine credea

Că dacă strânge pleoapele

Îi vor ieşi aripile

Şi va putea zbura.

Şi-a tot sperat copilul,

Zile şi ani de-a rândul

Că este de ajuns să speri

Şi aripile te salvează din căderi.

Speranţa n-a murit,

Dar n-a fost de ajuns.

La stele copilul n-a ajuns,

Oricât de mult s-a chinuit.

De-abia târziu, către sfârşit,

A realizat acest copil

Că aripile ies tiptil,

Atunci când nu ne-am fi dorit...

Atunci când a-ncetat să doară,

Când nu am mai privit spre cer

Şi renunţasem să mai sper,

Eu am zburat pentru întâia oară...