aşteptăm doar

nu există cură pentru noaptea asta

în care toţi copii se întorc acasă

păşind pe cel mai dureros pământ

întunericul face din oraş o casă mică şi veche

cu sobă de teracotă

în care toţi ai familiei tremură

zile şi zile fără se se oprească

îţi mai scriu din când în când

dar nu prea vorbesc

nu

cu toţii aşteptăm doar ploaia

în faţa casei mele

în faţa casei mele e moartea

îmbrăcată în doi bărbaţi de vârstă mijlocie

(şi sunt atâtea feţe necunoscute pe străzi

aş vrea să văd un om pe care l-am iubit

sau un om pe care aş fi vrut să-1 iubesc

ar putea trece pe-aici

măcar o secundă)

jumătăţii de moarte sună telefonul

o fi dumnezeu

răsucesc cheia în uşă şi aştept glonţul

a scrie

dorm în camera albastră

atunci când dorm

în rest

ca un lătrat fierbinte

e nevoia de a scrie

ce îmi stă

poate

undeva în degete

undeva în gât

undeva de unde nu se ştie

cum se iese

să găseşti mâinile

să găseşti mâinile

cu

care să aprinzi focul

sub o bancă de lemn verde

sub o masă în fischer's

în lătratul câinilor vecini

sau privirea unui trecător negricios

cu un copil mic de sfoară

să găseşti aceste mâini

într-o scară de bloc

unde să fi bolnav tremurând genunchii grei

iar medicul de familie

al altora

o tânără dominşoare care

dă scutiri cu cinci lei sau o ciocolată

să găseşti aceste măini

de ajutor

de boabe de grău

de pisici prietenoase

de păsări

să te găseşti în aceste măini

serioase

ciobite ca două zâmbete de diplomat

e aprilie

tot oraşul ăsta de stepă fierbinte

miroase a toamnă şi flăcări flăcări

trăiam o vreme când tristeţea

trăiam o vreme când tristeţea

era mai lungă

decât

picioarele mele de femeie

şi mai frumoasă

o vreme cu doi sau trei ani

înainte de sfârşitul lumii

foarte friguroasă, ce-i drept

ar fi putut fi confundată

o vreme când ea se cuibărea

între coapse

mă acoperea toată

înmuiându-mi genunchii şi ochii

cobora apoi străină de toate

ca un lapte de mamă

îmi ajungea până la tălpi

lăsa urme de rochie de mireasă

din fiecare pas se hrănea

creşeta mai înaltă

din fiecare loc pe unde trecea

ieşeau cioburi verzi tăioase

şi nu se întorcea niciodată niciodată

de unde-a venit

trăiam o vreme când tristeţea

era mai lungă

decât

picioarele mele de femeie

şi mai frumoasă

trăiam o iarnă grea şi târzie