în casa asta nu se poate venera nimic

nu schiţez nici un gest. îmi pun urechea pe statuie

cuvintele dospesc acolo şi se aude un ţiuit lung

mi-e foarte somn. îmi imaginez

nişte cocoloaşe de aluat înnegrite

şi ţeasta unui animal acoperită de licheni

în casa asta nu se poate venera nimic straturile subţiri de pământ din coridoare sunt transformate imediat în tăceri sau în instrumente de tortură

statuia mea e un sicriu, vreau să-mi apropii urechea

dar ea se află acum în dinţii animalului

nu schiţez nici un gest

îmi încleştez dinţii şi statuia se umple de cârpe

vocea animalului se subţiază

până nu se mai aude deloc

intru în casă ca o apă. ca un semn care nu aduce nimic bun

ca un viciu căruia nimeni nu-i mai cade pradă

mi se face atât de somn

încât îmi aşez ţeasta de animal în mijlocul coridorului

noroiul îmi intră în urechi şi se întăreşte imediat

închid ochii şi adorm

adorm şi brusc mi se face foarte dor

asta era copilăria noastră

în pielea încinsă a cailor

apăsam bucăţi mici de tămâie cu degetele

ne imaginam că batem pietre'scumpe

într-un anotimp ce mirosea de cele mai multe ori

a departe şi a mâl

dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă

cu lanţurile de la cădelniţă aşezate în jurul ochilor

şi asta era copilăria noastră

în nopţile tăcute de august

auzeam albinele zburând pe sub pământul uscat

cerul atârna într-o plasă imensă de peşte

până aproape de frunţile noastre

intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată

ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă

luna era prinsă în trestii

şapte cete de îngeri cu palmele însângerate

o legau în curele de piele şi o trăgeau în adâncuri

noi adunam lacrimile de pe obrajii lor şi rugeam în sat

arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea la peşte

şi asta era copilăria noastră

peştele din Iagodărie

cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori din an

începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens

pescarii veneau în sat şi se jurau că peştele-i acolo

şi urcă tot mai repede spre cer. alţii povesteau că ba mai mult

dacă bagi capul sub apă când e Dunărea cuminte

poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele

cum îl înalţă în proptele de aur

la scurt timp tot satul vorbea despre peştele din Iagodărie

toţi îi spuneau acum peştele-pod

pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc

şi ajungea până la noi în sat

îmi aduc aminte că a fost un an extraordinar de bun aşa că de Buna Vestire s-a adunat aproape tot satul (în zilele călduroase de primăvară slujbele se ţineau sub părul din curtea Bisericii)

exact când am intrat pe poartă

popa îşi aranja coada uscată de peşte după gât

în loc de patrafir

lumea se înghesuia sub coada peştelui

plângând de fericire

copiii adunau pere

bătrânii se trezeau din când în când

şi-şi dezlipeau solzii de sub piele

iar pescarii, pescarii plângeau în cor peste tăvile de argint

după vreo câteva luni pe la primele ninsori din an

începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens

m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă

prin apa tulbure am văzut pescarii

împingând animalul cu palmele

lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi

Săpânţa blues

Sunt o grămadă de babe dispuse să dea Cina cea de Taină jos din ştergar

pentru o copie Guernica

încreţită şi pixelată

dar care se vede ireproşabil de la distanţă

O grămadă de moşi ce ţin urzici sub tălpi cât bat lână în piuă

am văzut cu ochii mei.

La cântecul cocoşului - uşa şi zăbrelele sunt puse

cum se ridică puţin soarele

felina îmblânzită iese singură din calota pălăriei

Dimineaţa

popa taie prescura şi se întreabă dacă s-o fi preschimbat apa

ăia mici trag lanţul cădelniţei la biciletă

lungesc spiţele de grâu

Într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană

stătea un fier de călcat

veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul se incinta brusc

urlă până îţi trec coastele prin piele

urlă cât poţi în urechea lui Van Gogh

toate lucrurile ţipate în disperare

le voi bate în cuie pe crucea de ploaie

matrioşka

sunt zile în care câinii pur şi simplu nu încetează să alerge

când nimeni nu se mai aşeaptă

când nimeni nu-i mai urmăreşte

se opresc brusc

şi se întind pe caldarâm

atunci se deschid uşile

încep să iasă copiii

atenţi şi răbdători ca nişte animale de pradă

se aşează faţă în faţă. scobesc cu unghiile

carnea moale

îşi pasează ochii fosforescenţi

prin găurile tăioase

se înghesuie printre organele aburinde

trag pielea câinilor peste trupurile reci

şi adorm

sunt zile în care pur şi simplu nu încetează