Poeme

Poem de început

 

Înveseleşte-te, luminează-te şi

Mai ţine-mă, noapte, în poala ta

O clipă, sau două, sau trei,

Cum mă ţinea mama, cum mă legăna,

În trupul, şi în cugetul, şi în sufletu’ ei –

iubitor de copii –

Într-o seară frumoasă de vară,

Înainte de-a începe s-o doară

Miracolul aducerii mele pe lume...

Sunet de vioară-fecioară

Preschimbat în cuvânt,

În mirare şi ţipăt pe când

Afară se pregătea

Să plouă, să bată vântul şi grindina...

 

 

Goblen matinal

 

Înfruntând toate erorile veacului,

A poposit, de-aseară, în podul palmei mele

Un greier boem şi sprinţar.

Nu ştiu dacă vine din grădina bunicii

Sau din vreo altă, mult mai îndepărtată,

Gradină-altar...

Dar cântă, mântuit, în linia vieţii

Din palma mea,

A iubire cântă sau doineşte cuminte

Mărunta vietate-greier,

Atunci când, prin sită deasă de oseminte,

Lumina o caut, o văd şi o cern

Sau poate o semăn şi-apoi o veghez,

O sap, o plivesc şi o treier.

 

Insectar de cuvinte, poemul

 

Iubindu-mă, tu

Cuvinte frumoase, curate

La urechea nopţii şopteşti...

Iubindu-te, eu

Le ascult, tresar şi le scriu

Pe firul ierbii, pe raza de lună,

Pe nisipul unei plaje îndepărtate...

 

Amândoi râdem, plângem,

Dimpreună silabisim

Şi, deodată, ne întâlnim

În cuvinte şi dincolo de ele.

Ne îmbrăţişăm, ne sărutăm

În nori, în lut, în visare,

Sub semnul crucii pe care

O mai purtăm, negreşit, în spinare.

 

Ce mireasmă de răşină de brad,

Ce candoare de flori de măr

Au cuvintele, iubindu-ne!

Cuvintele căutătoare de vad

Pentru apele învolburate ale poemului.

 

Cuvintelor nu le pasă

Şi cuvintele n-au habar

Că fericirea lor  – iubirea noastră –

E jertfă expusă, prin poem, ochilor lumii

Precum fluturii exotici – în insectar.

 

 

Sămânţă şi rodire

 

Iubitul meu,

Cuvintele tale – seminţe şoptite –

Rădăcini au prins, flori au înflorit

Rod au rânduit

Pământului nins, viscolit,

Pământului încins de arşiţe,

Vămuit de ploi, biciuit de vânt,

De cutremure încercat.

 

În ogorul ce-ţi sunt ţie – eu,

Rod au rodit

Cuvintele tale, iubitul meu.

 

În dulce-amarul miez al poemelor mele

Întârziate, în aspră ţesătură înfăşate,

Seminţele tale – cuvinte şoptite –

Murmură şi cresc. Tu singur vei şti,

Le vei recunoaşte firesc,

Aşa cum tatăl se vede, se regăseşte

Pe sine-însuşi în fiice şi fii.

 

Dar ce furtună, ce întrebare barbară,

Ce ţipăt disperat al tăcerii

Îşi sfâşie veşmintele de carne

În amurgul acesta, ca sângele cireşelor coapte,

Pe-afară?

 

... În amurgul acesta, cu gust de lapte şi miere,

În care, poeme scriind, dau naştere poemelor tale...

Iubite, numai tu vei şti

Că pe umărul meu

Au plâns, până au aţipit istovite,

Cele şapte văluri ale luminii,

Cele şapte ispite sau taine,

Din curcubeu.

 

 

Dincolo de cuvinte

 

O să tac, de-acum.

Nu mai ştiu să-ţi spun

Cât te iubesc,

Decât dacă aş desluşi

Cum anume se dezghioacă

Din propriile umbre,

Cum se întâmpină, cum se adoră

La Sărbători, între anotimpuri,

Strigăte melancolice de cocori,

Cu şoapte de neînsemnate şi pudice flori.

 

 

Germinaţie

 

Ci, iată, acum, lăsându-se tăcerea

În fagurii de ceară curată ai zilei,

Îmi adun din văzduh respiraţia

În ritualul poemului...

Să-ţi spun, iubite, ce-am mai aflat,

Ce-am mai visat între timp...

 

Poate că tu ai uitat, poate că şi eu o să uit,

Dar, neţărmurită şi vie,

Iubirea noastră o să rămână...

 

În memoria apei, a pietrei, a vântului,

În inima frunzei şi în broderia delicată

A nervurilor ei,

În memoria fulgerului care – cum însuţi spuneai –

Din senin

Ne-a furat astă-vară cuvintele,

Podoabă pe fruntea cerului dorindu-le

Sau – cine ştie?! – lumină de veghe

În chilia unui însingurat serafim.