Poeme

 

Despre cea care te lasă fără...

dragostea nu se cultivă în sere.

nu este o părere pe care să ţi-o

însuşeşti vremelnic.

nici bibelou de porţelan.

ea te scoate în stradă

zdrenţuit, flămând, obosit

te arată cu degetul

ca pe un retardat mintal,

ca pe un cerşetor împuţit,

îţi stoarce toate rezervele

de calciu şi magneziu din organism,

toţi banii din buzunare,

te lasă fără dinţi,

fără păr pe cap,

fără unghii la mâini

şi la picioare.

te înnebuneşte!

şi nu doar atât:

ea, dragostea,

te pune în ceartă cu Dumnezeu,

arătându-I spatele

încrustat cu numele celui iubit

(citeşte: hulit, belit, nenorocit…)

te provoacă la harţ cu orice, cu oricine,

te minte cu mesaje false,

întinzându-ţi nada cu… moartea.

dar în zadar te vei strădui s-o alungi,

căci chinurile tale o incită,

îi sporeşte puterea,

îi ridică productivitatea „muncii”,

îi măreşte audienţa

în rândurile cuvioşilor,

ridicând-o la rang de religie.

cu lacrimile tale nimiceşte imperii,

sporeşte cantitatea tutunului în lume,

ridică temperatura aerului pe glob,

toate lucrurile le întoarce pe dos,

stârneşte războaie mondiale…

dragostea nu e perfectă,

ea e infectă.

Nu vei avea scăpare nici tu,

nu!

 

Aceste mâini, încă visătoare…

  

Dacă m-aş putea retrage într-o scoică

 cu forme netede, clare –

 ţi-aş putea arăta unde se ascunde perfecţiunea.

 
Ţinând scoica atent la ureche –

ai zări în depărtare marea.

 

Dar, uite, aceste mâini, încă visătoare

şi aceste picioare, cu memorie încă

mai bătătoresc calea, aiurea,

către o iubire de stâncă.

 

Şi cum mă mai chinuie neuitarea

acelei întâlniri subacvatice

de parcă cineva, nevăzut, într-o noapte

mi te-ar fi introdus în creier

cu o mie de ace!

 

Ţie oricum nu-ţi pasă…

 

De-ai şti însă cu câtă grijă te-adun

din toate nervurile timpului

nu ai mai râde atunci neîncrezător

ca un nebun

ci mi-ai aduce la picioare un port

şi marea

să spargem stânca de ea,

depărtarea.

 

 

 

Strălucire în noapte

 

Îmbălsămată clipă

a strălucirii noastre în noapte.

 

şi-acum gândurile-mi sunt absorbite

de vocea şi de (mare) beţia ta

 

de îndoiala

ce intervenea între noi

exact în momentul

când tra(ns)versam cu pasiune

metafizicul.

 

 

Tu, ca un bun observator

al nuanţelor

spune-mi ce haină să-mbrac

ce sandale să port

şi ce brăţară să-mi pun?

pentru a îndepărta lupii din noi

şi iarna.

 

 

...iar ziua a şi venit –

din nou fără certitudini

te strig în surdină şi peste tot

îmi sună ca un ecou

miraculoasa trecere

a timpului.

 

Cât de mult mi-aş dori –

străbătând împreună

străzile vechi ale oraşului

spre acel loc magic

al (în)serării –

să-ţi pot lăsa în dar zâmbetul

dimineaţa.