Poeme

 

 

diapozitive

 

unde trăiesc eu viaţa se vede prin

gâturi lungi de sticlă verde şi are

la capăt bucăţi de refrene optimiste

 

aici vremea se schimbă cum vrea ea

ca să le facă în ciudă celor de la meteo

cerul e plin de scame şi când încercăm

să-l curăţăm zbiară ca la începutul lumii

 

la noi copacii sunt somnoroşi ne dau

toamna toate frunzele şi iarna ne intră

în casă cu tot cu urmele de pe zăpadă

avem şi un fel de fericire leneşă care

nu ţine niciodată cu noi o uităm prin

gări de câte ori avem multe bagaje

 

lumea noastră e cam absentă o vedem

numai dimineaţa când târâie pe podea

cearşafuri obosite şi viaţa noastră e

cam fadă dar noi tot muşcăm din ea

şi aşteptăm să crească la loc

 

la noi nu mai e loc pentru cuvinte

dacă vrei să vorbeşti întoarce-te

 

 

reanimare

 

(dacă iubeşti îţi pierzi minţile

spune mami capul îşi ia zborul

ca un balon cu heliu te urmăresc

puştii şi aruncă în tine cu petarde)

 

dimineaţa după duş îţi uiţi fericirea-n

prosop şi te mai miri că ne certăm

toată ziua mă păcăleşti şi mă închizi

între oglinzi ca între versurile convexe

care-ţi torturează personajul literar

 

niciodată nu mă laşi să dorm destul

mă subliniezi cu roşu şi-mi inventezi

neîntrerupt poveşti gen stephen king

cu noi protagonişti plus antieroi

 

bucăţi de sunete atîrnă de tv spui

că-l repari doar că nu durăm noi

destul rămîn fără tine ca fără anestezie

ca întotdeauna îmi cresc venele până-n

tavan şi trebuie să le tai în fiecare zi câte

puţin până ajung la tot ce nu ţi-am spus

 

de ce mi-ai pus o stâncă în braţe?

degeaba mă iei de mănă am ieşit

din mine (hai să pretindem că ne

iubim şi să ne aruncăm din barcă)

 

 

de la patru la trei

 

noi

suntem un fel de păsări cu aripi ciunţite şi

frici adânc înfipte în ceafă stăm agăţaţi de

cer ca liliecii şi numărăm continuu copiii din

căciula cu urechi şi pauzele dintre sinucideri

 

cînd ne plictisim ne tăiem felii şi ne presăm

în cărţi cu poveşti numim asta îmbălsămare

modernă şi spunem că vrem să redevenim copii

 

uneori strivim dimineţile cu pumnii îl ascultăm

pe iona şi ne punem grătar la intrarea în suflet

vorbim cu cifre mai tot timpul şi ne blocăm

pe rewind ori de cîte ori ne vrem înapoi

 

noaptea ne place să ne amestecăm cu fum

mult şi prafuri pînă ajungem dincolo de noi

şi începem să ne adunăm de pe pereţi

 

din cînd în cînd ne ies picioarele de sub

cerşaf atunci ni se face frig şi vrem iubire

 

nouă

ni se lungesc mîinele până în secolele trecute

de acolo aducem păsări vii şi ciumă şi murim

 

ad te

 

[vreau şi eu flori de hârtie pe care

să le coloreze cineva şi să mi le

pună în păr să mă simt ca veronica]

 

noaptea trece la nivelul următor dar eu tot

aici rămân ascunsă în topul de hârtie de sub

masă turtită de toate cuvintele pe care încă

nu le-am scris care încă îmi zbiară în piept

ca nişte greieri bolnavi de reumatism

 

îmi adorm grijile la cald sub pătură

între două jucării mâine le trezesc

devreme şi le pun la treabă în locul meu

 

strivesc între gene un poem cu îngeri

altădată ţi-aş fi dat mesaj acum mă joc

cu fermoarul să-l păcălesc pe copilaşul

acela dolofan care-şi tot face arcuri şi-mi

fixează colţul stânga jos al cutiei toracice

 

în seara asta n-am chef nici de vogue lila

nici de cafea aştept doar să-mi vină inspiraţia

să o pun sub pernă lângă poemele astea

mototolite recent şi să te visez în versuri

 

încerc să-mi ard conturul cu chibrituri ude

în pat picioarele confuze mi se topesc încet

atente la blue october şi la mine pe acropole

 

azi iaşul se vede ca prin ochelarii de eclipsă

 

vreau să te văd dincolo de balonul ăsta

portocaliu pe care scrie ceva cu v de care

îmi apropii buzele zdrobite de câte ori vreau

să-ţi vorbesc un cordon ombilical subţire şi

fierbinte îmi fură gâtul din eşarfă îţi place?

acum atârn de tine ca ultimul şir de spânzuraţi

 

mai nou stau cu mâinile la spate şi cu spatele

la mine întoarsă înspre partea aceea de care

nu te-ai atins mi-e şi frică de porumbeii ăştia

motto: ”Dacă timpul ar avea frunze,/ ce toamnă!” (Nichita Stănescu)

 

tupeişti din faţă de la unirea să nu-mi înfigă

ciocul în ceafă să nu mi te smulgă dintre intersiţii

 

îmi vine să-mi bag picioarele în ea de dragoste

idioată că nu vine niciodata de mână cu cine

trebuie că-mi întoarce pe dos toate celulele

că rămân strivită şi cu nucleii în ploaie

 

[de ce nu vii să mă iei naibii de-aici?

şi cere şi tu o recompensă colosală să nu

trebuiască să mă mai întorc niciodată