
Pomii, aceşti idoli frumoşi
Toată pădurea freamătă,
Fiecare frunză vorbea cu cealaltă
Şi
Fiecare creangă o cunoştea atât de bine pe cealaltă, încât se sfătuiau temeinic în privinţa a toată pădurea.
Nu există nici măcar o steluţă pe care aceste frunze să nu o cunoască intim.
Frumosul soare, venea adesea la acestea,
Purtau încântătoare dialoguri.
Până când, într-o zi, o frunză.
Ciudată frunză,
Se sperie, suferii, lăcrimă
Pentru că soarele apuse.
Acesta nu avea obiceiul să se ascundă, sau să se pitule, nici măcar să glumească.
...
Soarele se întoarse, pentru acele cunoscute discuţii, sau poate din politeţe!
Frunza se bucură nespus,
Însă chiar şi atunci când râdea,
Păstra o umbră de reţinere,
O cuprinsese o paloare ... delicată,
Profilul ei era acum mai cald,
Ca al unui îndrăgostit.
Socoteli
Am socotit anii în care îmi lucrasem pământul.
Nu erau mulţi.
Îmi socotisem anii pe acre îi mai aveam,
Ca să-mi lucrez pământul cu îndurările cerului,
Poate ca erau destui.
Am încercat să-mi socotesc...
Toate câte erau ale mele şi câte, de mi-aş fi întins mâna, le-aş fi ajuns.
Nu erau îndeajuns.
La fel cum încercasem să imi socotesc prietenii,
Pe care visam a mi-i zidi în suflet
Ca pe nişte Ane,
Nici aceştia nu erau de ajuns.
Am încercat să îmi încordez toate puterile,
Şi apoi să nasc,
Atunci, ele mi-au ieşit în cale,
De parcă aş fi fost îndrăgostit de ele.
Rânduri scrise pe pernă, acolo unde îţi odihneşti tâmplele şi obrazul
Ea era pururea în falduri şi în miresme,
Tot ea, uimitor, presată de viaţă,
era uimitor, mai dragă.
Ea era în geam, ca-ntr-un ierbar,
Iar eu departe, ca un izgonit.
Tot eu, credeam că mă lupt cu balaurii,
Şi că-i voi înfrânge, citindu-i din Scripturi,
Ea era pururea în falduri şi miresme,
Citindu-i din Scripturi.
Ispită
Unde, acum o vreme, pomul meu curgea o rană,
A înflorit o icoană,
Care îşi plânge lacrimile
În cele mai moarte crăpături.
Ciudat răspuns la infamii muguri,
Care nu ştiu de cresc din pământ
Şi se înalţ către cer, ori
De cresc din cer şi se înalţă din pământ.