Poeme

Din umbră

Să nu zâmbeşti

Numai aer, numai lumină

S-ar putea întâmpla

Să ne-ntâlnim la capătul aerului,

Ca două fire de păr,

S-ar putea să respiri.

Străzile ar umple lumina,

Umbrele ar rămâne în umbră

Şi timpul ar zbura dintre păsări.

Încearcă doar, într-una din zile

Când lumea se răstoarnă pe-o parte

Să te înclini şi tu

din mers.

Whitman şi păpuşile gonflate în zona intrării

Înghesuit, s-a spânzurat

de-un pact,

de oxigenul subtil prin care

păsările se aruncă în cer

O, mare, steroizii lumii împrăştiate

şi barba mea

din care curg comori,

pe barba mea!

Cărarea care duce la pietre

Cărarea care duce la pietre

Cărarea care duce la pietre

Peste geamul înfierat

Să nu dai cu mâna

Ţi se rupe, ţi se rupe

Allah şi cadâna

Şi din sunet de ţiteră

Face-ţi-aş picioarele

Să se rupă, să se rupă

Himenul şi soarele

Între cuiburi pitulate,

Cuiburile magice,

Ţi-am visat într-o addenda

Ţâţele şi cracii ce

Întrecuţi numai de stâlpii

Ce susţin altarurile

Anu’ ăsta n-o să-i vadă

Vânturile, valurile.

Cărarea care duce la pietre

Cărarea care duce la pietre

XXX

Cuvintele închid cuvinte şi

Ochii – perdele

Am să înghit

Un gât care nu e al meu

Din secolul 20,

Melancolia şi zeama

Din interior.

Noaptea a trecut pe lumină

Sărind peste zile

XXX

Ce atinge timpul devine nevăzut

Crima perfectă.

Unghiile cresc în marginea pământului

În covoare rulate ca ţigările bune

Care durează cât minunea ei,

Cât o amintire.

Legat de mersul pe jos,

De copita cailor,

Chicoteam ca spaţiul

Ce-mi trecea printre coaste

Cu o viteză absurdă.