Toată libertatea n-are loc în mine
Aşa că o s-o pun între vise
Ca între două paranteze, picioroange, buze
De pe care sorb lumina
Ca pe un ceai din praf de stele
Strecurat prin ochii tai.
Din gândul meu de vedere,
Sertarele scării au rămas goale;
Între timpuri m-am îmbolnăvit de tine
Şi am aprins lampa,
Care a trântit lumina de pereţi şi podele.
De ecoul ei ne-am agăţat cămăşile
Şi am rămas goi până la brâul sentimentelor.
***
Te aşteptam la răscruce de sentimente,
Lumina desculţă şchiopăta prin părul tău
Şi inima îmi clipea bezmetic
Numărându-ţi paşii gândului
Încolăciţi în jurul meu.
Ne îmbrăcasem subţire,
Cu câteva sentimente,
Care să ne acopere ruşinea
Şi ne luasem visele în cap.
Ne prefăceam că uitasem oamenii,
Că-i îngropam sub tălpile noastre
Cu care bătătoream timpul
Şi lumina înfiorată
De rânjetele noastre, largi ca un drum
Şi ascuţite ca o mască.
Vântul răguşise pipăindu-ţi
Pielea bolnavă de toamnă.
Cine mă privea din spatele ochilor tăi?
Acum nu mai este decât noaptea
Ca un giulgiu peste adâncimea stelelor.
***
Clopotele-mi deschid privirea ca pe o rană,
Fioruri duminicale-mi ascut în tâmple,
Tonuri preling ca un nor fără urme
Pe trotuarele vineţii ale gândului.
Vântul scoate limbi din teaca nepătrunsului
Şi-mi adulmecă înţepător călcâiele,
Mă îmbrânceşte în groapa cu întrebări,
Sub pomul cu fructele mirării.
Carnea-mi şi verbu-mi miroase a umbre,
Din trupul zilei a şasea...
Doar lumina-mi mai aduce aminte de mine.
Clopotele asmut nostalgia zilei a şaptea
Care stă să înceapă...
Sub zodia Luminii cele Adevărate.
***
Mai devreme cu câteva sentimente,
La marginea aripilor de hârtie,
Unde lumina îi râde necuprinsului în nas,
Şi întunericul se strâmbă cu trei guri,
Toate orologiile mă băteau pe umăr şi la călcâie,
Chiar sub cerul căscat spre Nicăieri şi Niciodată.
Când viaţa mă privea în ochi din spatele lumii,
Dintr-o odaie cu ferestrele ca nişte aripi,
Deschise spre răsărit,
De lumina pe care o pasc toţi ochii pământului,
Îmi rămâneau mici cuvintele
Şi crăpau pe la încheieturi
Lăsându-mă gol în faţa oamenilor.
De atunci mă privesc din oglindă,
De sub pleoapa care-mi clipeşte-n piept
În ritmul ascuns al tâmplei Ceru-Lui
Din coasta căruia coboară porumbei
Să se odihnească pe frunţile noastre,
Rezemate de pântecul Infinitului albastru.
