poate i se făcea poftă de cireşe
viaţa scuipându-i sâmburii dragi în adânc
uneori se oprea îşi acoperea faţa
cu mâinile frământa pământul murmura
cuvinte într-o limbă necunoscută

bărbatul acela cu ochii negri
de la o vreme nu a mai venit poate
că am crescut şi mi s-a făcut frică
de moarte uneori privesc peste gard
îmi ţin dorinţele la piept aştept
să aud un scârţâit de bicicletă
 

Poză de grup

cercul îşi deschide pântecul
lumina ţâşneşte în vid
tocmai la picioarele Ariadnei
la fiecare colţ mă pândeşte aceeaşi doamnă rece
agăţată de gleznele mele

profesia de muritor
cu aripile mototolite în palmă
îngerii sunt moi
cu faţa lipită de pernă
în tablouri pictate în sfumato
mă lupt cu fantome bântuite de trup
sunt femeia-spadă şi femeia-de-aur
zidită în oglindă
 
negru

fiecare dimineaţă este o alergare
între a fi sau a nu fi
când toate apele au culoarea înecului

într-o cameră fără umbre
doar gânduri metalice se întretaie
cu vibrări de negru
îmi ating oasele cu unghia
nu m-am cunoscut niciodată până la sfârşit
mor într-o lume imaginară

între două vieţi
se ascunde un devorator de himere
cu faţa îngropată în pământ

aceeaşi iubire în imagini suprapuse
 

Tyche

Încet
Fiecare lucru e încet în sinea lui
Oprit cu uimire la semne de întrebare

Tyche
Cu picioarele goale
Cu plumbul atârnând ca o batistă murdară
Prinsă în cămaşa de zi
Se foieşte printre străzi
Parcuri
Pe trotuare săpate în memorii
Şi acelaşi cântec i se dezlipeşte de pe buze
Iar şi iar
O uitare întotdeauna cu sens invers