Costin Tănăsescu (n. în Ştefăneşti, jud. Argeş, 36 de ani), membru al cenaclului de pezie „Cafeneaua literară” (Piteşti, condus de poetul Virgil Diaconu). Cărţi publicate: Mi amor, ed. Carminis şi  Vrăjitoarea, ed. BrumaR.

Nais tu mit iu

cel mai tare m-am enervat pe viaţă
când am fost la vila lui martin
era foarte cald, tu
ai ieşit în bikini albaştri să mă întâmpini
şi să-mi spui că e cald, uite, trage acolo maşina
(maşina mea ar fi avut loc oriunde...)
atunci mi-am pus mâinile-n cap
şi m-am rugat să intri foarte repede în curte
înainte să te vadă cineva
simţeam cum sângele îmi urcă în tâmple
şi acolo a rămas până am ajuns acasă,
la masa mea de scris, la poemele mele de căcat,
care nu mi-au adus decât datorii şi convingerea
că sunt prostuţ şi sentimental

nais tu mit iu, nais tu mit iu,
repetam exasperat în gând, până să apară el,
iubitul tău exotic din cea mai exotică ţară
în timpul acesta, fără să ţii cont de vulnerabilitatea mea estivală,
îmi povesteai cu ochii verzi
cum aţi tuns gazonul, cum aţi hrănit broscuţele din arteziană,
să nu cumva să ne deranjeze în timpul prânzului

nais tu mit iu, nais tu mit iu,
ne-am aşezat în caleaşca de lemn şi nu ştiam ce să ne spunem
sor-mea, nu sunt cam multe viespi pe-aici?
şi tu râdeai cu ochii în gazonul proaspăt tuns, proaspăt irigat
înţeapă doar pe cei fără suflet

nais tu mit iu, nais tu mit iu,
o mână moale şi bandido,
cel mai mic motan
se tăvălea pe labele picioarelor lui
iubitul tău exotic din cea mai exotică ţară
 
nais tu mit iu, ba tu mit iu, ba tu mit iu etc...
şi uite aşa se face seară
cu sânge pulsând în tâmple,
cu felii arse şi unt, ciuperci şi trei stele verzi
pe care le-am văzut
când am alunecat pe gazonul udat în prealabil...

hai acasă, îmi spun,
treci la masa de scris, la poemele tale de căcat
care ţi-au adus numai datorii şi convingerea
că eşti sentimental şi prostuţ... 

Suicid

schitul în care m-am născut şi aroganţa ta
două pietre de moară
pe care nu am vrut cu niciun chip
să mi le prind de picioare

pe buza râpei
stau cu fruntea sclipindu-mi de valuri

iubito
peştii înfometaţi moartea
au aceeaşi culoare 

I’m afraid, off! 

mă tem că acest poem
îmi va alunga conştiinţa şi singurele amintiri
de ţinut minte
dacă nu cumva
păsările cu praf sub pene
îmi dau deja roată
priveşte-mă eu nu strig ajutor
îmi pun mâna la gură
sunt destul de mare să-mi aleg moartea

mă tem că acest poem
îmi va alunga femeia cu genunchi albi,
singura care mai trece pe trotuar prin faţa casei mele
când plouă cu tunete

mă tem că acest poem o va trimite într-un ţinut
cu zâmbete şi trotuare sigure
care te cheamă să calci pe ele
cu toată încrederea
cu toată dragostea
cu toată talpa

mă tem de-acest poem

nu strig ajutor
îmi pun mâna la gură
şi-o aştept să apară
pe vârfuri

Păcatul

Doamne, să bem un ceai,
să vorbim încet să nu trezim copiii
să-mi spui ce-ai mai făcut, ce-ai mai dres...
dacă ultima dată te-a scos din sărite faptul că
nu te-a aşteptat nimeni la aeroport
şi-ai rămas cu tăbliţa în mână pe care scria
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!"
Să bem un ceai, nu sta singur acolo, printre statuile Heruvimilor.
Aş avea ce să-ţi povestesc, numai să nu ne ştim părăsiţi,
să ne cunoaştem veseli şi puternici,
(oare-am fost vreodată veseli şi puternici?)
să ne numim cărămizile fierbinţi...