eminescu la tot cartieru’ e mai rău să ai suflet decât să fii mahmur şi gol
sufletul se hrăneşte cu animale ciudate
care nu sună nu miros şi nu se-mperechează la TV
în cişmigiu am văzut că unu’ eminescu dă apă la tot cartierul
vin ţigănci cu cărucioare cu bidoane de plastic
cu ţânci mucoşi aninaţi de aerul putred
vin domni doamne domnişoare
se-adapă la izvoru’ lu’ eminescu ăsta
luat individual cred că nici un primar n-a dat mai multă apă
la bucureşti decât băiatu’ ăsta
eu zic să-i facem statuie
să-i facem una din piatra cea mai tare
mică micuţă rotundă să ştim sigur
că se topeşte ultima când explodează soarele
să fie eminescu ăsta cu apa lui
ultimul semn că am umblat p-acilea
îmblânzitorul de cai
în ghetouri în oricare staţie de metrou
la oricare oră în piaţa de vechituri
în bordelurile clandestine
oriunde găseşti un îmblânzitor de cai
trec prin mine ca printr-o
gară pustie
zic
de ce scuipă lumea pe jos
domnişoară de ce scuipi pe jos
îmblânzitorule de cai de ce
n-ai cumpărat batiste
zic mâine
mi-e frig de mâine
poţi tu rezolva să fie mereu astăzi
amintirea marilor ierburi
cu mult efort vom deveni cândva
exact ceea ce suntem
desăvârşiţi în ceea ce suntem / nepătaţi / vomită-i
necontenit pe ceilalţi
în faţa ochilor tăi trăiesc indiferenţa voluptăţii
pe largile pajişti
cutreierate de amintirea marilor ierburi
tu vei avea un fiu care nu va şti numele meu
tu vei avea un fiu care nu va
primi nici o jucărie de la mine
nici o recunoştinţă nu-mi va purta
nimic
câinele din ceruri
dacă aş fi câinele cel mare din ceruri
aş ura bun venit
cohortelor de potăi înecate
aş cere să se traducă pe limba lor
şi-a iepurilor sfâşiaţi pe şosele
sfânta scriptură şi
poate
filocalia
trăim
îţi spun
vremuri pe care alţii
abia au cutezat să le profeţească
am îngropat lumea devorată de peşti
luminată de îngeri dezabuzaţi
de incendii
dacă aş fi câinele cel mare din ceruri
aş fi imposibil de trist aş tremura
ca o frunză
aş tânji după ghearele tale
m-aş ruga către tine
muşcă-mă
tu
femeie
pinguini prin piane
ce bine că suntem împreună
ce fericire că trăim laolaltă
ce turmă fierbinte sângerată
vom creşte pinguini
prin pianele bechstein
din visele femeilor noastre
vom inventa casa perfectă
acoperişul cu roţi
sandviciul care se mănîncă singur
bisturiul care sărută
prin ferestrele sparte
biberoane roz
în fiecare zi o mie de mame
nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu
disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii
le vezi taţii traşi la faţă pe coridoare ţepeni străini
mimând fericirea incredibil de prost
aceeaşi viaţă începe confuz în fiecare zi sufocată
de stolurile de toamnă / iarnă / vară / primăvară
publicaţiile destinate părinţilor tineri / bătrâni /
bogaţi / săraci / tâmpiţi
se vor vinde în continuare
cărţile despre cum să schimbi scutecul şi să bagi
biberonul la locul lui vor face tiraje ameţitoare
voi râde şi eu precum prea-nefericitul van gogh arzându-şi
mâna la flacăra lămpii din dragoste curată pentru o vacă
nici măcar sentimentală
